Politika • Principiul confuziei puterilor

A declara în fața unei populații scârbită de politica proastă de maidan, că în luna Crăciunului 2010 nu vor mai fi bani pentru pensii și salarii, reprezintă o inconștiență vecină cu o anumită stare psihotică care te determină să crezi în lucruri care nu sunt adevărate. Dacă am admite însă că aceste lucruri sunt adevărate, atunci, avem o problemă gravă. Atât de gravă, încât Emil Boc ar trebui să-și dea demisia imediat, chiar dacă se află în afara Palatului Victoria și să nu mai pășească niciodată în sediul Guvernului. Ne aflăm într-o conjunctură unică, care ar trebui sa îi îngrijoreze nu doar pe politicienii României, ci deopotrivă și pe cei ai Uniunii Europene. Deși are o vechime mică, de doar două decenii, democrația românească a ajuns la apogeul dincolo de care modelul democratic nu mai poate exista. O analiză a situației politice din România ar trebui să răspundă la o întrebare crucială: dacă actuala democrație reprezintă puterea poporului și servește intereselor cetățenilor, sau, a devenit o dictatură mascată? Din ce în ce mai clar se observă faptul că puterea de comandă este concentrată într-un singur loc și la discreția unui singur om: președintele Traian Băsescu. Puterea publică nu mai este divizată în mai multe puteri, care să se opună una celeilalte și să creeze un echilibru al puterilor. În stat ar trebui să existe, conform teoriei democrației, trei puteri distincte, cu atribuții proprii, care să funcționeze după principiul consacrat al teoreticienilor democrației burgheze încă din secolul al XVII-lea: principiul separației puterilor. Ce ar trebui să facă aceste trei puteri de comandă, sau mai simplu organe? Două lucruri simple, care se dovedesc însă a fi în practică extrem de complicate: să urmărească aplicarea strictă a legilor și respectarea libertăților individuale. „Organele” care dețin puterea o dețin formal, aceasta aflându-se concentrată într-un singur punct de comandă. Există în România o separare a puterilor în stat? Răspunsul este negativ, actual configurație politică prefigurând mai mult o împreunare a puterilor decât o separare a acestora. În loc să rămână o armă de război și un generator de libertăți politice, principiul separării puterilor funcționează într-o lamentabilă confuzie, organele puterii funcționând distincte și independente doar formal, existând o convergență a puterilor spre „rău”, manifestată prin dictatură. De aici până la alunecarea către adoptarea unor măsuri tiranice nu este decât un pas. Cinismul cu care este promovată această politică de stat nedemocratică nu este perceput de către populație la dimensiunea tragică a acestuia. „Lumina” trebuie să plece întotdeauna de la Cotroceni, să treacă pe la Palatul Victoria sub formă de ordin și să ajungă la Palatul Parlamentului sub forma de directivă de partid pentru majoritatea unanimistă. În mod normal, luând la cunoștință despre aceste devieri, cea de-a treia putere, cea judecătorească, ar trebui să stea la pândă și să-i lovească în cap cu parul justiției pe mercenarii dictaturii. Face oare justiția română acest lucru, sau nu? Faptele acestui organ de putere, care are drept măciucă și pavăză legea, dovedesc că nu. Statul de drept este statul domniei legilor, această axiomă nefiind valabilă pentru România unde funcționează un stat de nedrept. Acesta este statul nerespectării legilor sau sinonimic vorbind, statul hoției. Suntem o țară de hoți? Nicidecum! Suntem o țară condusă de hoți! Încă din leagăn suntem învățați ce sa manglim, ce să șutim și cum să ne învârtim! Poveștile cu hoți pricepuți și băieți deștepți sunt savurate și privite cu indulgență de către toți românii. Poveștile cu oameni cinstiți, care trag în jug ca boii și care crapă de foame, nu sunt savurate și nu distrează pe nimeni. Doar când ne ajunge cuțitul la doi milimetri de os, ne amintim că putem să fim  solidari și ieșim în stradă pentru a striga revoltați, din toți bojocii: „jos hoții!” Cuvântul „hoț” este fără îndoială cel mai pronunțat cuvânt din România. Prin intermediul lui se explică totul, se identifică toate vinile și se trece într-o fatalitate neverosimilă, pentru că prezența acestui rău nu poate fi îndepărtată. Din cauza pronunțării lui exacerbate, cuvântul „hoț” și-a pierdut semnificația inițială, cuvântul devenind pentru o mare parte a populației cvasianonim cu cel de român. Dacă ești hoț, ești român și dacă ești român, ești hoț! Ceea ce este nedrept în această axiomă națională este faptul că nu toți românii sunt hoți, ci doar cei care dețin puterea. După cucerirea puterii, meseria de hoț este simplă și are o regulă de aur: „eu dau legea, eu te judec, eu te pedepsesc!” Eu, dau astfel legea încât să nu reprezinte expresia fidelă a voinței generale a poporului și să nu corespundă intereselor tuturora și ale fiecăruia. În acest fel, creez posibilitatea ca legea să devină opresivă pentru unii și să creeze privilegii pentru alții. Eu, te judec dacă ai mișcat în front și tot eu te pedepsesc dacă ai călcat pe bec. Când toate puterile statului sunt atribuite unei singure persoane, această nenorocire se cheamă „tiranie”, care se constituie într-o amenințare pentru libertatea individuală. În această perioadă se află în prezent România. Deși suntem o republică semiprezidențială, președintele Traian Băsescu este atotputernic. Cu alte cuvinte, nu se mișcă nimic în țară fără știrea acestuia. Toate organele puterii sunt transformate în pârghii pentru exercitarea puterii președintelui: Guvernul prin Emil Boc, Parlamentul prin majoritatea imorală și puterea judecătorească prin magistrații aflați cu sabia lui Damocles asupra capului. În aceste condiții cine ar mai putea să pună în echilibru cele trei puteri pentru a crea armonia socială și pentru a garanta libertățile umane? Întrebarea este dramatică, pentru că în România mecanismele democrației s-au gripat definitiv. Asistăm la falimentul democrației mioritice, care poate avea doar două consecințe: 1. instaurarea prin violență a unei alte orânduiri sociale, lucru cu care evident n-ar fi de acord Uniunea Europeană, care își hrănește în continuare democrațiile occidentale cu miliarde de Euro sau, mult mai probabil, 2. Dispariția noastră ca nație și transformarea României în parcele. Darvinismul rămâne o filosofie universală și nemuritoare, de care super-inteligenții, super-deştepții și etern indaptabilii noștri politicieni nu au ținut cont niciodată.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta