Politika • Ţara Epigonia

Încă de la 1870 Mihai Eminescu, dezamăgit de nemernicia vremurilor, desluşea printre contemporanii săi pe epigonii care nu făceau cinste românilor. El deplângea atunci starea de putreziciune a societăţii româneşti, imposibil de comparat cu măreţia şi gloria înaintaşilor. Istoria lumii, desfăşurată într-o spirală eternă, permite atât existenţa gloriei cât şi a decăderii, aflate fiecare pe spirală într-o doză proporţională, care să nu transforme existenţa socială într-o extremă de necontrolat sau într-un derizoriu de nisip mişcător. Dacă ar fi fost contemporan cu noi, Eminescu nu ar fi avut ce să mai scrie. Despre nulitate nici chiar geniile nu pot să scrie nimic. Omenirea a consacrat denumirea de epigon drept un „urmaş nedemn” după asediul Tebei, când fiii celor şapte comandanţi ai cetăţii s-au dovedit a fi, prin lipsă de vitejie, nedemni de măreţia părinţilor lor. Dialectica vieţii sociale presupune ca pe lângă oameni cu calităţi excepţionale, dedicaţi valorilor perene obligatorii pentru o societate sănătoasă, să existe şi oameni care sunt doar false umbre, care doar există într-un anonimat notoriu şi care nu lasă în urma lor nimic pentru binele general şi pentru progresul societăţii. Împotriva celor care se transformă în epigoni se poartă o luptă ascunsă şi permanentă, al cărei rezultat firesc, ar trebui să fie triumful celor care impun normalitatea unor valori autentice dintr-o societate.  Au trecut 130 de ani de când Mihai Eminescu a semnalat că printre români există şi destui epigoni. O primă constatare după atâta amar de ani este descurajantă: în societatea românească nu a avut loc o „fagocitoză” a epigonilor care să lase în urmă societatea curată. Cu înverşunare şi stăruinţă, răul a câştigat mult teren, reuşind să situeze elementul uman pe un palier al nulităţii. Am devenit ceea ce predecesorii noştri nu au fost niciodată: oameni laşi. A fost oare vreodată Vlad Ţepeş laş? A fost Mihai Viteazul laş? Au fost laşi oare ostaşii noştri de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz? A fost oare laş Mareşalul Antonescu? Răspunsul este „Nu!” şi ne face să vibrăm când rostim acest cuvânt. Ne simţim mai puternici şi mai determinaţi, ca şi cum am avea un zid imens de protecţie în spatele nostru. Exemplele nominale sunt o selecţie firească, emblema unei stări generale de funcţionare bună a societăţii şi de respectare a unei ierarhii a valorilor. Se afirmă că în prezent trăim într-o epocă modernă, în era supremaţiei calculatorului. Se afirmă că omenirea ar fi mai isteaţă, mai perspicace şi mai puternică pentru lupta dusă pe avantposturile viitorului. Am evoluat, oare, noi românii din punct de vedere moral şi, al gândirii pozitive, în pas cu epoca? Sau am rămas mult în urmă, târându-ne ca nişte epigoni netrebnici?  Argumente că suntem îmbrăcaţi în haine de epigon sunt prezente în toate domeniile vieţii sociale, politice, economice, religioase, cultural-artistice şi cazone. Există epigoni în Guvern, care printr-o prestaţie incompetentă nu reuşeşte să ofere cetăţenilor un trai omenesc, există epigoni în administraţia publică, ai cărei funcţionari ne întind nervii şi ne fură din timp, există epigoni în sistemul de sănătate, cu medici care te operează pentru a te trimite definitiv la morgă sau, care, nu pun bisturiul pe tine până nu îi acorzi „tainul”, există epigoni în sistemul de învăţământ, unde pedagogi ipocriţi predau zeflemitor materia sau universitari gomoşi care aşteaptă să îi bagi în buzunar două sute de euro ca să treci examenul, există o armată masivă de epigoni în sistemul economic, specializaţi în „şpăgi”, „ţepe” şi „tunuri”, care transformă economia de piaţă într-o mascaradă, există epigoni în biserici şi mânăstiri care practică pe ascuns homosexualitatea sau le momesc în strană pe nevestele de gospodari, există epigoni şi în Armată, care fac afaceri cu terenuri sau combustibil, există epigoni în presă şi în literatură, care ştiu să scrie la comandă şi să fie părtinitori atunci când există comenzi împănate cu pungi de arginţi. Printre toţi aceşti epigoni specifici sistemelor circulă o masă vâscoasă şi alunecătoare, care nu poate fi încadrată în nicio categorie, pentru că sunt atemporali, atipici si afazici atunci când vine vorba de faptele petrecute dincolo de limita legii: epigonii-hoţi.  Cei mai epigoni dintre epigoni. În consecinţă se poate pune o întrebare capitală: mai există cineva în România, care nu este epigon? Dacă barem Preşedintele Traian Băsescu, nu ar fi fost epigon, probabil că ţara ar mai fi putut să fie salvată. „Netrăitul bine”, promis în urmă cu şase ani de Preşedinte îi conferă definitiv acestuia statutul de Epigon-Şef. Chiar dacă mai există în ţară o mână de oameni cinstiţi, rătăciţi printre epigoni, ei nu mai reprezintă nimic şi pe nimeni. Priviţi de departe, aceştia au aceeaşi culoare cu cea a epigonilor consacraţi: gri-murdar. Dacă ne merităm soarta sau nu este o chestie de cleveteală seacă, care nu ne va scoate niciodată din mlaştina cu miros de prostie. Mult mai grav este faptul că a început să ne fie frică să ne uităm în ochii copiilor noştri. Şi să descoperim cuprinşi de disperare că şi aceştia sunt nişte pui de epigoni, imposibil de salvat.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta