Politika • Vicleşugul de urgenţă al Calului Troian

de Teodor ŞERAN | Vizionari: 429 | 21 Mai 2010 Ora: 14:38

Constituţia României este o cărticică roş-galben-albastră care nu are decât 91 de pagini. Ea este considerată a fi cartea de aur a democraţiei, cea care consfinţeşte toate regulile după care se desfăşoară viaţa socială, economică şi politică din România postdecembristă. Se presupune că aducând la rampă pilde geniale şi universal valabile, o constituţie ar trebui să se apropie pe undeva de perfecţiune, printr-un text sec şi la obiect, care să nu lase loc pentru nici o interpretare. Ca orice presupusă minune a gândirii omeneşti şi Constituţia este rodul inteligenţei şi previziunii pozitive a unor oameni. Desigur că aceşti oameni care creează textul unei constituţii sunt de regulă juriştii. Aşa s-a pomenit şi aşa a rămas până în prezent pentru că s-a admis din start că aceştia au gândirea turnată în formele legilor. Monopolul asupra textelor constituţionale, rostogolit în sistem de avalanşă de-a lungul a sute de ani, le-a deformat însă juriştilor capacitatea de a percepe pozitiv realitatea, aceştia devenind nişte super-învăţaţi, care gândesc într-un Olimp mai mic, aflat mai jos decât Olimpul lui Zeus şi care le-ar da dreptul să emită gândiri axiomatice pentru muritorii de la poalele muntelui. Rutina aroganţei profesionale a fost completată de dibăcia de a ticlui textele constituţiilor astfel încât, sub aparenta lor înfăţişare de adevăr absolut, să conţină meandre şi labirinturi înşelătoare prin care se poate strecura chiar şi la lumina zilei neadevărul şi hoţia. Cu excepţia Bibliei, considerată a fi Cartea Sfântă, tot ceea ce s-a scris de către oameni, în ultimii trei mii de ani, are un caracter partinic. Constituţia, care se doreşte a avea o rază egală de la farul care o propagă până la toţi cei aflaţi pe circumferinţa cercului, nu face excepţie de la această regulă – cutumă. Făuritorii Constituţiei României de după 1989, numiţi cu un fel de duioşie copilărească „Părinţii Constituţiei” au avut fără îndoială o aplecare către un interes de clasă sau de grup. „Înţelepţii” au gândit timp de 99 de zile, găsind în final soluţia la dilema cu capra şi varza. Soluţia a fost găsită în momentul în care unul dintre „înţelepţi” a rostit aproape de sfârşitul celor 99 de zile, cuvântul ambiguitate. Aceasta trebuia să fie calea pătrunderii răului, iar cei care deţineau cheia intrării erau întotdeauna cei care deţineau şi puterea. În textul Constituţiei trebuia deci introdus un paragraf, aparent nevinovat şi blajin, care să pară apărătorul din linia întâi al binelui public, prin forţa conţinutului său. Aşa a apărut vicleanul text al articolului 114, ulterior 115 din Constituţia României. Pentru că aşa au gândit cei care au creat Constituţia şi această afirmaţie este de o sinonimie perfectă cu prezumţia ante-factum a Victoriei Lipan. Primul „cal troian” s-a numit articolul 114 şi a funcţionat în Constituţia din 1991, şaua şi pintenii având pompoasa denumire de „caz excepţional”. Din Constituţia anului 2003 nu putea să lipsească acest personaj, care avea deja 12 ani de existenţă vicleană. Noul „cal troian” s-a numit articolul 115 din Constituţia României şi îl găsim la ieslele din grajdul Guvernului, purtând şaua şi pintenii care se numesc acum „situaţie extraordinară”. Aceasta este povestea implementării vicleniei. Povestea vicleniei în sine este sinonimă cu povestea Ordonanţelor de Urgenţă. Utilizarea intensivă a cailor troieni a fost implementată timid de către Guvernul Văcăroiu, explozia producându-se în timpul guvernării Ciorbea şi Radu Vasile. Gustul dulce al guvernării prin intermediul „calului troian” a atins apogeul la sfârşitul anului 2000, când peste 300 de Ordonanţe de Urgenţă au fost adoptate de către Guvernul Radu Vasile. Cum se guvernează călare pe „calul troian”? Foarte simplu: folosindu-se „excepţionala” calitate pe care o avea articolul 114 şi în prezent articolul 115, de a crea oportunităţi pentru a guverna „cum vor muşchii noştri”. De unde credeţi că venea această „excepţională” calitate? De la şi mai „excepţionalul” cuvânt folosit de „înţelepţi” în clădirea textului Constituţiei: ambiguitate. Deoarece această ambiguitate a existat atât în textul articolului 114 din Constituţia anului 1991, cât şi în textul articolului 115 din Constituţia anului 2003, toţi guvernanţii au gândit astfel: „avem o problemă de rezolvat? Adoptăm imediat o Ordonanţă de Urgenţă şi o rezolvăm!” Textul articolului 114 prevedea că se vor adopta Ordonanţe de Urgenţă numai în „cazuri excepţionale”. Ce este de fapt un „caz excepţional”? În niciun caz nu este ceva excepţional, ci este ceea ce gândeşte Guvernul că este excepţional! Cum de s-a întâmplat ca toate aceste „cazuri excepţionale” să existe atunci când Guvernul a trebuit să rezolve nişte probleme ale clientelei politice sau ale propriei guvernări ineficiente, nu se ştie! „Cazul excepţional” din articolul 114 din Constituţia anului 1991 a reprezentat modalitatea aparent legală prin intermediul căreia s-au îmbogăţit toţi politicienii români şi cohortele imense ale clientelei politice. „Înţelepţii” Constituţiei din 2003 şi-au dat seama că nu se mai poate fura prin intermediul „cazului excepţional” şi au reinventat calul troian, promovând o altă vicleană Marie, cu aceeaşi pălărie: „situaţia extraordinară!” Adică, tot ceva „excepţional!” Noul cal troian a fost mult mai nărăvaş şi mult mai darnic cu guvernele care l-au hrănit în ieslele de la Palatul Victoria. Cabinetul Adrian Năstase s-a folosit din plin de articolul 115, depăşind cu mult recordul Cabinetului Radu Vasile. Exersarea îmbogăţirii prin călărirea aparent legală a calului troian a făcut ca practica adoptării Ordonanţelor de Urgenţă să devină în mediul politic românesc un soi de „floare la butonieră”, un obicei monden pe care l-a adoptat cu nonşalanţă şi prim-ministrul liberal Călin Popescu–Tăriceanu. Cântecul de lebădă al acestei practici de bon-gout pentru guvernele României a venit din partea premierului Emil Boc, care cu bărbăţie de salvator al neamului şi tupeu de specialist în dreptul constituţional, şi-a făcut din adoptarea Ordonanţelor de Urgenţă o datorie de credinţă. Sute de astfel de ordonanţe s-au rostogolit în valuri spre un Parlament transformat într-o instituţie fără voinţă, care confirmă că într-adevăr există „situaţiile extraordinare” pe care le inventează zilnic premierul Emil Boc. Actuala Constituţie vicleană nu defineşte ce înseamnă de fapt cu adevărat, o „situaţie extraordinară”. Datorită acestei omisiuni, situaţiile extraordinare, există doar atunci când consideră Emil Boc că ele există. În consecinţă Ordonanţele de Urgenţă sunt imediat promovate în şedinţele de guvern. Că majoritatea acestor ordonanţe a fost neconstituţională, nu mai contează. Important este că, ele şi-a produs efectele imediat de la apariţie şi tragic este că până ajungi la Dumnezeu, să-i ceri să înlăture nedreptatea, te mănâncă Sfinţii! Istoria acestor ani în România se scrie dictatorial, prin intermediul unor Ordonanţe de Urgenţă abuzive, cărora li se dă putere de lege de către un Parlament obedient, dominat de o majoritate iresponsabilă. Ce este în realitate o „situaţie extraordinară”? Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte cuvântul extraordinar, astfel: „colosal, enorm, excepțional, fabulos, fantastic, fenomenal, formidabil, gigantic, grozav, imens, infinit, neauzit, nebun, negrăit, neînchipuit, nemaiauzit, nemaicunoscut, nemaiîntâlnit, nemaipomenit, nemaivăzut, nesfârșit, nespus, teribil, uimitor, uluitor, unic, uriaș, mortal, colosal, titanic, cumplit, sfâșietor”. Au oare toate motivările susţinute de către Guvern pentru adoptarea Ordonanţelor de Urgenţă toate aceste atribute? După cum se observă, majoritatea sinonimelor pentru cuvântul extraordinar, au în faţă silaba universală a negaţiei: „ne”. Acest lucru înseamnă că ele nu fac parte din sfera obişnuitului sau a lucrurilor fireşti şi că astfel de situaţii se întâmplă foarte rar. Emil Boc, un maestru al „călăririi” calului troian din articolul 115 nu crede în faptele care se întâmplă foarte rar. Pentru Guvernul Boc totul se întâmplă foarte des şi este ceva foarte comun, care se poate rezolva imediat într-o şedinţă de Guvern prin adoptarea unei Ordonanţe de Urgenţă. „Extraordinarul” din viaţa de zi cu zi a premierului Emil Boc a impus în România o guvernare dictatorială în care participarea la deciziile de guvernare reprezintă pentru cetăţeni o himeră. Constituţia, prima carte a neamului nu mai este nici ea sfântă, chiar dacă puterile statului democratic jură cu mâna lipită de coperţile ei. Ea a devenit vicleană ca şi „calul troian” pe care îl adăposteşte în articolul 115. El este adus în fiecare şedinţă de guvern şi hrănit cu jar din lopata cu care se sapă cu inconştienţă groapa neamului.