Social • A murit pentru ca noi să ne bucurăm în libertate de sărbătorile de Crăciun!

24 decembrie. Ceaușescu fusese deja prins. La televizor, oamenii care până mai ieri vorbeau cu nesaț despre măreţe împliniri ale epocii de aur erau acum vajnici revoluționari, mobilizând poporul in lupta cu teroriștii.

Acasă, la Târgu-Jiu, părinţii lui Cătălin se pregăteau de Crăciun. Era ora prânzului. Tatăl era la piață, după sifoane, iar femeia tocmai pusese pe foc o oala mare cu sarmale. Nu mai aveau nici o veste de la băiatul lor, însă știau că, până în anul nou, avea să fie şi el acasă, într-o mică vacanţă. Pe la 12:30 s-a auzit soneria. În uşă stătea un băiat cam negricios, cu faţa răvăşită. „Aveţi cumva un băiat, militar la Braşov?". Vorbea cu un glas tremurat şi cu privirea îngrozită. Femeia a înţeles imediat că se întâmplase ceva. Omul ala negricios i-a întins o hârtie şi-apoi a zbughit-o. Ea a rămas în prag, lovită parcă de fulger. „Cu regret, vă aducem la cunoştinţă că fiul dumneavoastră, Haidău Cătălin, a căzut eroic în luptele date în noaptea din 23 spre 24 decembrie între elevii şcolii militare şi elementele teroriste".

Atât, o singură frază scrisă sec, de mâna unui funcţionar. O frază necruţătoare ca un blestem. Atunci, pe 24 decembrie, la ora 12:30, viaţa acestor părinţi cu frică de Dumnezeu s-a preschimbat într-un cumplit calvar. Femeia a rămas acolo, în prag, împietrită de-atâta durere, cu hârtia în mână, citind-o şi recitind-o fără oprire. Nu, nu putea fi real, era pesemne o greşeală ori un vis macabru. A rămas acolo, cu uşa deschisă, mult timp, nu ştie cât, poate zece minute, poate o oră. Apoi, nu-şi aminteşte ce a urmat. S-a trezit mai târziu, lângă soţul ei, erau amândoi în maşină, în Oltcitul lor. El tocmai sunase la Braşov, la unitate. Nu, nu era o greşeală. Cătălin al lor chiar murise. S-au oprit în centru, la Consiliul Judeţean. Au urcat degrabă şi au bătut la toate uşile. Nu voiau decât o maşină mai mare, ca să-şi aducă băiatul acasă. Era forfota, nimeni nu-i lua în seamă. Atât, un singur om, un fel de Iliescu mai mic, le-a zis aşa, pe un ton acru, că „nu se poate, că în oraş e stare de război". Era spre seară. S-au hotărât să meargă cu Oltcitul lor şi să conducă ea. Au luat-o uşor spre Râmnicu Vâlcea. Acolo, baraje la fiecare colţ de stradă. Tot felul de oameni, soldaţi amărâţi, revoluţionari arţăgoşi, civili dubioşi înarmaţi în schimbul unui simplu buletin. Toţi cu tricolorul la braţ. Erau stăpâni peste întregul oraş, cereau acte, cotrobăiau prin maşini. Căutau terorişti. Nu ştiau cum arată ori cum să-i distingă. Era îndeajuns ca ceva anume să li se pară suspect. Un ten măsliniu, ori o barbă, ori o haină kaki, ori un om speriat. Ăla era negreşit terorist! Ştiau asta de la televizor… Încărcau degrabă armele şi năvăleau asupra lui. Îl înşfăcau bine, îl snopeau cu bătaia şi-apoi îl predau unor ofiţeri. Disperaţi şi neputincioşi, soţii Haidău erau siliţi să oprească la fiecare baraj. Nişte oameni de nimic îi somau să se legitimeze şi-apoi să dea socoteală. Cu lacrimi în ochi, arătau mereu telegrama. Bravii revoluţionari o citeau încruntaţi, plini de emfază şi suspiciune. Au traversat oraşul în două ore. Se întunecase de-a binelea. Nici o stea pe cer, nici un bec pe şosea. „O să ţin minte cât oi trăi întunericul ăla! Farurile abia pâlpâiau. Nu vedeam la un metru în faţă, parcă eram în mormânt. Ăla a fost primul moment în care ni s-a făcut frică". După nici cinci kilometri de Râmnicu Vâlcea, la vreo zece metri de maşină, chiar în faţa lor, s-a aprins un reflector uriaş. Au oprit brusc, paralizaţi de spaimă. Din spatele reflectorului au apărut câteva siluete. Vreo zece bărbaţi, militari şi civili, agitaţi şi înarmaţi până-n dinţi. „Actele la control!". Era un locotenent-colonel de armată. Speriaţi, cu ochii în lacrimi, au scos din nou telegrama. „Mergem să-l aducem acasă". Era pentru prima oară când cineva părea că le înţelege durerea. Le-a dat hârtia înapoi cu sfială şi-apoi a făcut semn cu mâna să-i lase să treacă. „Aveţi grijă cum mergeţi. Au apărut falşi revoluţionari care opresc maşini pe drum şi fac tâlhării. Ar fi mai bine să circulaţi doar cu faza scurtă. Drum bun!". Bieţii oameni trăiau un adevărat coşmar. Nu mai puteau avea încredere în nimeni, oricine putea fi un terorist, oricine putea fi un tâlhar, oricine putea să tragă în ei. Părea că nimeni n-ar mai plăti pentru o asemenea crimă.

Elev la Şcoala de ofiţeri

Mai târziu, au înţeles că toată harababura asta era bine ticluită şi întreţinută consecvent prin apariţii şi incitări televizate, tocmai pentru că în vreme ce oamenii se împuşcau aiurea între ei, în numele unei închipuite revoluţii, câteva personaje să-şi netezească în tihnă calea spre scaunele puterii. Au înţeles apoi, cu o mare durere, că din acelaşi motiv a murit şi Cătălin al lor. Atunci însă, în noaptea aia de infern, nu pricepeau nimic şi cu atât mai cumplită le era spaima. Tot ce-şi doreau era să-şi aducă copilul acasă. Şi-au continuat drumul încet, lăsând farurile pe fază scurtă. Deodată, undeva, într-un loc pustiu, o namilă de om le-a tăiat calea, făcându-le ameninţător semne să oprească. Un fior rece, ca lama unui cuţit, le-a străpuns parcă inima. „Nevastă, nu opri! Încetineşte şi când ajungi lângă el demarează în trombă". Femeia n-a încetinit, ba dimpotrivă, frica îi înţepenise parcă piciorul pe acceleraţie. În ultimul moment însă, cu un efort miraculos, a reuşit să apese puternic frâna. Zdrahonul din faţa lor şi-a trântit mâinile pe capota, tremurând din tot corpul. Din întuneric, au ţâşnit apoi vreo zece militari, toţi cu armele îndreptate spre maşină. Era un alt baraj. „Doamnă, dacă nu opreaţi, praf vă făceau băieţii ăştia! Au ordin să tragă fără somaţie în orice maşină care nu opreşte". Au scos din nou telegrama, de parcă bucata aia de hârtie era biletul lor spre infern. „Da, mergem să-l luăm acasă. Da, cu Oltcitul ăsta amărât".

Lupoaica cu puiul mort

Când au ajuns în Codlea, deja se auzeau focuri de armă. Acolo, în Braşov, era un adevărat război. Nu se vedea nici o lumină, tot oraşul era în beznă. Doar câteva trasoare răzleţe ori rafale de mitralieră mai scânteiau pe cer, ca nişte fulgere apocaliptice. Gloanţele şuierau peste tot, bezmetic, fără nici o ţintă. Pe străzi, nici ţipenie. Oamenii stăteau ascunşi în case, departe de ferestre. La lumina unei lumânări, ascultau îngroziţi vacarmul de-afară. Pe la zece seara, soţii Haidău intrau în oraş. Totul era pustiu, Oltcitul lor era singura maşină pe stradă. Goneau printr-o ploaie de gloanţe, printre tancuri şi soldaţi, printre gropi fumegânde.

Nu mai simţeau nici o teamă, goneau întruna cu gândul la Cătălin. Era acolo, aproape, mai aveau puţin până la el. Să-l ia mai repede, să se întoarcă cu el acasă, să scape odată de tot coşmarul ăsta îngrozitor. Ca prin miracol, pe la 22:30 erau la poarta Şcolii Militare. Un ofiţer şi doi soldaţi înarmaţi le-au confirmat din nou că băiatul murise. Nu ştiau cum. Sau nu voiau să le spună. Mai târziu, a venit doctorul unităţii. „A fost ciuruit. A murit pe loc, nu s-a chinuit". Atât le-a zis. Nici comandantul şcolii nu le-a zis mare lucru. Ba mai mult, le-a sugerat să-l lase acolo, că-l vor înmormânta în Braşov, cu onoruri militare. Apoi că-l vor trimite cu trenul, într-un sicriu cu tricolor. Nici vorbă. Ei voiau să-l ia atunci, cu Oltcitul lor. Se mai gândeau doar că poate ar trebui o autopsie. Cineva însă, un ofiţer, le-a spus că n-are nici un rost. Că ăştia care l-au omorât erau oameni ai noii puteri, că niciodată nu vor fi pedepsiţi. În rest, nimeni nu le-a putut explica cum a fost împuşcat. Teroriştii, atât ştiau să spună. Vorbeau despre ei că despre nişte fantome. Nişte brute, nişte asasini nenorociţi pe care însă nimeni nu i-a văzut niciodată. Nici măcar colegii lui nu i-au putut lămuri pe bieţii părinţi. Ba că ieşiseră să lupte în piaţă, la Sfatul Popular, ba că s-a tras asupra unităţii. Doar unul din ei îşi aminteşte că l-ar fi auzit strigând: „Acoperiţi-mă, că eu ies în luptă!". Pesemne că atunci a murit. În toată învălmăşeala aia, nimeni nu mai ştia ce s-a întâmplat. Cineva, probabil tot un coleg, scoate din buzunar o hârtie. I-o întinde femeii şi îi spune că e o scrisoare. „Cătălin a scris-o cu o zi înainte. Voia să v-o trimită pe 24". O apucă cu blândeţe şi o duce la piept. Nu, n-o poate citi acum. Are o zi grea în faţă şi îi trebuie mult curaj. Spre dimineaţă, au pornit spre spital. Singurul om care s-a oferit să-i ajute a fost Pălăşan, profesorul de psihologie al băiatului. El i-a însoţit peste tot. Era o zi însorită. În oraşul ăsta paralizat de-atâta groază, cine şi-ar mai fi putut aminti că era prima zi de Crăciun? Peste tot, numai fum şi jale. Nu se mai auzea nici un foc, totul era că după război. În faţa Spitalului Judeţean, sute de oameni disperaţi fluturau deasupra capului buletine sau fotografii. Copii, bătrâni, femei şi bărbaţi, sute de urlete laolaltă, ca într-un cor macabru. „E greu de imaginat tot decorul ăsta. Numai în Iad mai pot exista asemenea imagini. Spitalul era plin de cadavre. Peste 150. Civili şi militari. Femei şi copii. Pe pături, pe tărgi, pe scaune, pe jos, în saloane, pe holuri, peste tot. Acolo, pe o targă, l-am găsit pe Cătălin. Parcă dormea. Lângă el zăcea trupul unei fetiţe de şase ani. O chema Corina. Fusese împuşcată în cap, în timp ce împodobea pomul de Crăciun. Mai departe, nu mai ţin minte nimic. Era acolo un doctor, Tănăsescu. Am aflat într-o zi că a scris un fel de jurnal al acelor zile. L-am căutat şi l-am rugat să mă lase să public memoriile lui în cartea despre Cătălin. Da, uite, scrie aici tot, povesteşte exact cum a fost". Îmi întinde cartea, deschisă la capitolul „Amintiri dintr-o casă a morţilor", semnat de dr. George Florin Tănăsescu. Femeia iese din cameră. Nu-s nişte rânduri oarecare, mă lăsa singur să pot citi în tihnă. „Nu mi-am imaginat niciodată infernul, dar iată-l! În sala de autopsie, în camera frigorifică, în holul mic, în holul mare, peste tot cadavre. Apar aparţinătorii. Femei şi bărbaţi disperaţi vin să-şi caute morţii. Plânsete, rugăciuni, blesteme, vorbe de dojana ori mângâietoare. Deodată, zăgazurile rupte ale unei mame. Cătălinul meu... Am venit, mamă, la tine... Deschide ochii, Cătălinule, şi spune ceva... Ce ţi-au făcut, mamă? Ne surprindem unul pe altul printr-un păienjeniş de lacrimi. Haidău Grigore Cătălin, 19 ani, din Târgu-Jiu, elev la Şcoala de ofiţeri de-aici, din Braşov. Multiple plăgi împuşcate. Aflu că tatăl este undeva, afară. E necesară şi prezenţa lui, mă duc să-l chem. E un bărbat nu prea înalt, dar vânjos. Aşteaptă acolo, cu o lumânare în mână. Pe drum, repetă întruna: Aşa-i? Său nu-i adevărat? Aşa-i? Nu, nu e adevărat". Femeia intră din nou în cameră, păşind tiptil, să nu-mi tulbure lectura. Da, aşa a fost, cum scrie acolo. Au mers apoi în oraş, împreună cu Pălăşan, profesorul de psihologie. Să cumpere sicriu, pânză, să ia de la şcoală o uniformă nouă şi să facă rost de un portbagaj pentru Oltcit. Pe la prânz, au pus coşciugul sus, pe maşină şi au pornit spre ieşirea din oraş. Se simţeau cu sufletul împăcat. Copilul lor era acum lângă ei.

Ultima scrisoare

Au ales să se întoarcă pe Valea Oltului. Din nou baraje peste tot. Se zvonea că circulă prin ţară mai mulţi terorişti care transporta arme în sicrie. Pe la jumătatea drumului s-a lăsat iar întunericul. Aceeaşi beznă groasă, de nepătruns. Pe Valea Oltului, undeva, deasupra, se auzeau arme de foc. Se trăgea în neştire de pe un munte pe altul. Apoi, la Horezu, au fost opriţi din nou. Erau mulţi, vreo 30 de oameni. Chercheliţi şi cu banda tricoloră pe braţ. Voiau să vadă ce au în sicriu. Femeia ţipă să-i lase copilul în pace. Unul din ei a pus mâna pe capac, încercând să-l deschidă. „Ia mâna de-acolo, nemernicule! Ai grijă, că sunt o lupoaică cu puiul mort. Mor cu tine de gât dacă te mai atingi de sicriu!". După vreo oră de certuri, au reuşit să plece. Au ajuns acasă dimineaţa. Parcul din cartier era plin de oameni. Rude, prieteni, colegi, vecini. Îl aşteptau pe Cătălin. Pe 27 decembrie l-au dus la mormânt. Ningea uşor, cu fulgi mari, parcă erau roiuri de fluturi. În biserică, n-aveai unde să arunci un ac. Trupul lui era învelit cu toate florile lumii. „Uită-te tu, nevasta, la el. E învelit cu tot felul de flori. Doar câţiva ghiocei mai lipsesc". Tocmai atunci când tatăl lui spunea asta, în uşa bisericii, din lumină de-afară, a apărut o bătrână.

N-o cunoştea nimeni. S-a strecurat prin mulţime şi s-a oprit lângă sicriu. A scos un bucheţel de ghiocei şi l-a aşezat pe pieptul lui Cătălin. A dispărut apoi din nou în lumina de-afară. A doua zi, şi-au amintit de scrisoare. Cu ochii plini de lacrimi, au citit-o de zeci de ori, până seara târziu.

„Dragii mei, vă rog foarte mult să nu intraţi în panică. Ştiu că la Târgu Jiu e pace. De-abia acum îmi dau seama ce mult înseamnă cuvântul ăsta. Aici, în Braşov, e pur şi simplu război. Nu am dormit de trei nopţi, cum las un minut capul, cum adorm. Aici, armata e cu poporul, dar împotriva securităţii. Nişte asasini, mercenari cretini, efectiv nu am cuvinte să calific aceste animale care trag fără milă în noi, în popor. Cartuşele îmi ţiuie continuu pe la urechi. Am ajuns să tresar la orice zgomot. Dar nu mă plâng. Sunt bărbat, sunt oştean al României libere. Vă rog încă o dată să nu vă faceţi griji, voi avea grijă de mine, pentru că nu vreau ca această scrisoare să fie şi ultima. Vă îmbrăţişez cu mult, mult dor şi dragoste, elev caporal Cătălin Haidău".

Au trecut 21 de ani. O scrisoare, o carte, o stradă, un parc, o statuie şi o troiţă. Doar atât îi mai ţin memoria vie băiatului de 19 ani. În rest, nimic, nici o explicaţie, nici un vinovat. Aceeaşi batjocură, aceleaşi elemente teroriste neştiute de nimeni. „Ne-a pierit orice speranţă. Nu vom afla niciodată ce s-a întâmplat. La început, când încă mai umblăm să cerem explicaţii, am fost ameninţaţi, urmăriţi, ni s-a dat foc la uşă. Astăzi, ne-am liniştit. E clar că totul a fost o mascaradă, că cineva avea nevoie de toate crimele astea ca să pună mâna pe putere. Păcat. Mare păcat. Au fost ucişi sute de copii. Am crezut că au murit pentru ţara asta, pentru libertate, pentru democraţie. De fapt, au murit doar pentru nişte pui de năpârci".

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta