Social • Amintiri de infernul închisorilor comuniste – mărturisiri cutremurătoare ale unui gorjean învingător

Memoriile unui participant la mişcările studenţeşti din Timişoara

 

Dr. Octavian Vulpe

 

Literatura concentraţionară, categorie specială a memorialisticii, care s-a impus în forţă în peisajul postdecembrist al literelor româneşti, se îmbogăţeşte cu un nou titlu: „Puterea de a învinge”. Autorul, medicul Octavian Vulpe, îşi adună în pagini sobre amintirile de fost deţinut politic, alegând pentru impresionanta-i rememorare tonul colocvial, adresarea directă. Domnia sa îl onorează astfel pe cititor cu încrederea de a şi-l face confesor, încredinţându-i mărturia zguduitoare a unei experienţe de trăire exemplare.

Cititorii fideli, printre ei mă număr şi eu, ai acestei specii de frontieră, care aduce amintirea lângă istorie şi le contopeşte, salută fiecare nouă apariţie editorială, venită să se adauge unei liste lungi şi prestigioase, ce cuprinde nume ca Nichifor Crainic, Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Paul Goma, Adriana Georgescu, Nicolae Balotă, Teohar Mihadaş, Nicole Valérie Grosu, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Cicerone Ioniţoiu, Ion Gavrilă Ogoranu şi alţii – rigorile de spaţiu mă obligă să mă opresc, numărul celor care şi-au câştigat un loc în acest raft de onoare al bibliotecilor noastre este impunător.

Mărturia doctorului Vulpe vine, spaţial, din zona Timişoarei şi temporal, din anul 1956, an al revoluţiei studenţimii române, în speţă a celei timişorene. Autorul era student în anul IV la Medicină. Fără să pregete, s-a ridicat cu alţi tineri şi mai puţin tineri – studenţilor li s-au alăturat şi cadre didactice – împotriva regimului comunist, plătind cu trei ani de închisoare şi doi de domiciliu forţat; altfel spus, plătind cu deturnarea destinului său.

Autorul, focalizând pe anul 1956, operează o corecţie necesară în favoarea adevărului istoric. Făcând din rezistenţa anticomunistă, ca o constantă a istoriei noastre din a doua jumătate a secolului al XX-lea, ideea-axă a evocării sale, începe cu începutul – 10 Maiul 1945 timişorean – şi argumentează că ridicarea studenţimii române în 1956 a fost rezultatul unei evoluţii cu cauze proprii, cu un proces de coacere propriu, căreia revoluţia ungară din acel an i-a servit doar ca un imbold, ca un prilej de radicalizare şi de izbucnire. Are perfectă dreptate. Să nu uităm că, în acelaşi an, 1956, Securitatea raporta fălos că a lichidat „bandele din munţi”, adică legendara Rezistenţă Armată Anticomunistă din Munţi, sprijinită de satele învecinate, care a început îndată după ocuparea României de Armata Roşie „eliberatoare”: 1944. Două decenii de împotrivire eroică, izolată, la comunizarea ţării, hrănită şi cu mitul „Vin americanii!” şi plătită cu zeci de mii de vieţi şi destine distruse! Nici un alt stat din „lagărul socialist” – deşi, unele, mult mediatizate -  se poate mândri cu o pagină glorioasă de amploarea şi importanţa acesteia. Regimul dictatorial din România a aruncat însă asupra acestui capitol, ca şi asupra multor altora – capitole de eroice, sfâşietoare fapte, evenimente, întâmplări, „răsplătite” cu moarte, cu suferinţă, cu privaţiuni şi persecuţii de tot felul, imposibil de imaginat într-o societate normală – vălul minciunii vinovate menit a trimite în uitare acele momente de referinţă ale istoriei noastre. Şi am ajuns să fim socotiţi, în dispreţul adevărului, printre codaşii în ale rezistenţei anticomuniste ai „lagărului” şi să avem de suportat băsnelile despre „mămăliga care nu explodează” când, dimpotrivă, se poate urmări, chiar de la început, o linie fermă a atitudinii noastre în această privinţă.

Fie-mi îngăduită o necesară întoarcere în timp. În 1917, soldaţii români din tranşeele comune – eram aliaţi cu Rusia – s-au opus debandadei provocate de revoluţia bolşevică, iar generalul Poetaş, vădind nu numai bravură ci şi simţ al umorului, a aplicat, în faţa frontului, o lecţie de cuminţire, cu nuiaua la fundul gol, propagandiştilor ruşi întru bolşevizare; în 1919, Armata Română a ajuns până la Budapesta, ca să-l împiedice pe agentul Moscovei, Bela Kuhn, să facă din Ungaria republică sovietică şi să prindă România în cleşte comunist est-vest; către mijlocul secolului, în 1940 şi apoi, după 1944, în teritoriile româneşti ocupate de URSS, iar după invadarea României, pe întreg cuprinsul ţării, au acţionat zeci de organizaţii – incluzând de la adolescenţi până la octogenari – care s-au opus comunizării şi sovietizării, expunându-se la represiuni înfiorătoare; în cronica însângerată a acelor ani, un capitol special a înscris ţărănimea română, care s-a împotrivit cu îndârjire colectivizării agriculturii, atingând cote ale tragismului, răscoalele ţărăneşti fiind reprimate cu sălbăticie; după abdicarea forţată – la 30 decembrie 1947 – a Regelui Mihai, ultimul obstacol în calea comunizării României, elevii români au dat o replică eroică la organizaţia oficială Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România (UAER), progenitura al noilor guvernanţi, condusă de Ion Iliescu, constituindu-se în organizaţii „subversive”, cum le numeau autorităţile timpului, care le-au vânat şi le-au lovit fără cruţare. Ce s-a petrecut mai încoace: Carta 1977 a lui Paul Goma, revolta minerilor din Valea Jiului din acelaşi an şi cea a muncitorilor braşoveni din 1987, Sindicatul Liber înfiinţat de dr. Ionel Cana şi de ing. Gheorghe Braşoveanu, gestul disperat al lui Liviu Babeş, care şi-a dat foc pe pârtia de schi din Braşov, acţiunile eroice ale muncitorului Vasile Paraschiv, ale grupului de ziarişti de la România Liberă, ale lui Radu Filipescu, ale Doinei Cornea, ale formaţiunii „Vulturul Brâncovenesc” etc., etc., etc., apoi evenimentele sângeroase din decembrie 1989, care, dincolo de complotul şi de interesele infame ale nomenclaturiştilor din rândul al doilea de scaune privilegiate, a fost expresia vrerii românilor de a se elibera de comunism – şi toate acestea în condiţiile uneia dintre cele mai dure dictaturi din întregul „lagăr” – e mai bine cunoscut, este istorie recentă. Însăşi cartea lui Octavian Vulpe, care este şi un implicit omagiu adus jertfei româneşti pe frontul rezistenţei anticomuniste, se impune ca o dovadă peremptorie de eroică „explozie a mămăligii”.

Autorul pune în lumină şi un alt fapt cu caracter de unicitate: noi am avut şi Siberia noastră! Singurii din „lagăr”, cu excepţia deţinătoarei patentului, bineînţeles. Rolul de loc al deportării a fost atribuit Bărăganului. Acolo şi-au „completat” pedeapsa deţinuţii politici, după ce şi-o executaseră cu vârf şi îndesat în închisori, acolo au fost aduşi, cu ce era pe ei, şi descărcaţi din căruţe pe pământul gol, sub cerul liber, pentru „vini” ca a fi refugiaţi din ţinuturile româneşti ocupate, a face parte din familii de „duşmani ai poporului”, a fi români, sârbi, germani, macedoneni, trăitori în Banatul învecinat cu Iugoslavia „Iudei Tito”, cum era numit atunci conducătorul ţării de alături, care se rupsese de „lagăr”, aşa că, vigilenţă sporită, tovarăşi!

Pe vremea aceea, eram stabiliţi într-o localitate bărăgăneană şi tata, după sfaturi de taină cu mama, pleca „în control”, adică se aventura, pe riscul lui şi al familiei, în acele „sate noi”, cum li se spunea generic, ca să-i ajute în calitatea sa de medic, pe năpăstuiţii lor locuitori.

Inspirată, ideea autorului de a-şi alterna linia narativă cu versuri răscolitoare, ale unor poeţi consacraţi, ca Radu Gyr, ca Nichifor Crainic, dar şi ale unor anonimi, cărora, în mod paradoxal, detenţia, cu suferinţele ei inimaginabile, dezumanizante, le-a trezit resursele poetice. Poezii de închisoare, mărturii de istorie – de mică istorie individuală, care se revarsă, undeva, în albia largă a marii Istorii comune, dar şi mărturii literare. Istoria literaturii române le este îndatorată acestor oameni, care au învăţat pe de rost, oral, aşa cum erau compuse, mii de versuri, fiindcă autorii lor rar aveau prilejul să le scrie, reuşind astfel să salveze măcar o parte din ceea ce, altfel, ar fi fost sortit neantului.

În perioada postdecembristă, s-a vorbit mult despre rezistenţa prin cultură a societăţii româneşti. În temniţele comuniste, cultura, alături de credinţă, i-a ajutat pe deţinuţii politici să reziste în sensul cel mai propriu. Se învăţa acolo ca într-o universitate sui-generis. Octavian Vulpe scrie despre ţărani şi muncitori care ajunseseră să recite poezii de autori francezi, englezi, chiar în limba în care au fost scrise, despre tineri, opriţi, ca şi el, din mersul lor firesc spre desăvârşirea instrucţiunii, care îşi completau cu prisosinţă bagajul cultural... Aveau de la cine învăţa, notează autorul laconic, cu un fior de recunoştinţă, fiind el însuşi un beneficiar şi aminteşte astfel că în gulagul comunist putrezea floarea intelectualităţii româneşti. În infernul acela – ce miracol! – să rezişti prin credinţă, prin cultură, prin poezie, salvându-ţi sănătatea mintală şi chiar viaţa – ce elogiu mai frumos li se poate aduce?

Nu vreau să trec peste „definiţia” pe care autorul o dă deţinutului politic în comunism: „«Deţinut politic» este cel mai paradoxal titlu de nobleţe din istoria umanităţii, din următoarele motive: titlul nu putea fi obţinut cu bani; pentru a-l avea, încercările erau atât de grele, încât costau deseori viaţa; cei care l-au avut nu l-au dorit şi nu l-au cerut; cei care l-au acordat nu şi-au dat seama că înnobilează [...]”.

Acesta este stilul cărţii: calm, reţinut, uneori frânt, cu formulări concentrate, rapide, precise, cu fraze abrupte, eliptice alteori, cu momente de lirism, de învăluitoare căldură a amintirii directe.

„Puterea de a învinge” este scrierea unui om, căruia i s-au furat ani de aur ai tinereţii, dar nu a putut fi înfrânt. Omul acesta s-a simţit dator să depună mărturie, pentru că nu se împacă cu minimalizarea prezenţei noastre într-un segment atât de important – rezistenţa anticomunistă – al istoriei româneşti şi universale. Omul acesta, care şi-a păstrat orgoliul naţional şi nu-şi ascunde mândria de a se fi născut sub cerul României, îşi doreşte cu ardoare deplina redeşteptare la conştiinţa de sine a neamului său, punându-şi condeiul la treabă anume ca să i se readucă acestuia, plenar, demnitatea şi onoarea. Omul acesta are tăria convingerilor sale, tărie care vine din caracter.

Nu e de mirare că, în pofida celor îndurate, a avut puterea de a învinge.

 

Omagiile mele, Domnule Doctor!

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.