Social • Corupţia, o trăsătură genetică a românilor

Tendinţa şi dorinţa de a înşela, de a fura, de a obţine ceea ce doreşti altfel decât prin mijloacele ortodoxe exista probabil încrustate în natura umană, dincolo de specificul unei naţionalităţi sau alta.

Diferenţele mari care există, totuşi, între societăţile lumii la acest capitol sunt date de conştientizarea corupţiei ca fiind o problemă, de dorinţa de a lupta cu ea, de mijloacele şi puterea de care dispui pentru a încerca să-i diminuezi consecinţele.

Fără instituţii puternice, fără voinţă politica puternică, susţinută şi continuă, fără o luptă constanta cu fenomenul corupţiei, niciun stat din lume nu va putea înregistra vreodată rezultate pozitive vizibile. Dorinţele înnăscute ale omului de a trişa şi a fura startul nu pot fi educate decât în timp, corectate prin forţa şi menţinute la un nivel scăzut doar printr-un mesaj care să confere încrederea că toţi membrii societăţii au aceleaşi şanse, au parte de acelaşi tratament din partea instituţiilor, iar dacă “păcătuiesc” toţi primesc aceeaşi pedeapsă, în funcţie de gravitatea faptei.

Ceea ce a fost descris mai sus este exact ceea ce ne este noua mai străin. Nu exista niciun sentiment mai străin romanului decât acela al justiţiei. Trăind în ţara în care nu se face niciodată dreptate, unde te aştepţi de fiecare dată ca totul să funcţioneze pe dos, unde nevinovaţii plateasc în locul celor vinovaţi, iar normalul devine anormal, aici unde reţeta succesului este o combinaţie perversă de tupeu, puterea de a sfida autorităţile şi instituţiile, capacitatea de a-ţi extinde “relaţiile” cât mai sus şi naturaleţea cu care expui realităţi false - aici, fenomenul corupţiei este încă regula şi legea care domnesc în societate.

Dimensiunea şi măsura succesului unei persoane consta în numărul “cunoştinţelor” şi “relaţiilor” pe care le deţii; cu cât ele sunt mai “sus” puse cu atât mai influent este şi statul tău social. Aceasta filosofie de viata a devenit morala majorităţii romanilor. Că ea este o trăsătură a majorităţii este demonstrat de faptul că încă majoritatea persoanelor din spaţiul public - fie că sunt politicieni, angajaţi în administraţie sau aleşi locali ori la nivel central - nu ar reuşi, dacă ar fi forţată de vreo instituţie, să facă dovadă averilor pe care le deţin, în baza câştigurilor şi veniturilor înregistrate de-a lungul vieţii.

Câţi dintre demnitarii sau aleşii noştri, dintre funcţionarii statului sau angajaţii din administraţie credeţi că vor reuşi să producă dovada câştigurilor pentru toate bunurile pe care le posedă? Câţi dintre toţi romanii în general, fie că sunt angajaţi la stat ori privat, ar reuşi să îşi demonstreze moralitatea şi onestitatea în cazul unui control amănunţit al averilor?

Desigur, am ajunge să fim pusi şi în situaţii paradoxale, aşa cum doar în România se poate întâmpla. De exemplu, este foarte posibil ca un medic cu rezultate excepţionale, din punct de vedere profesional, să ajungă în România de astăzi în situaţia de a nu mai avea cu ce să îşi plătească rata, scoala copiilor sau cu ce să îşi cumpere haine, dar să fie arestat mâine pentru că a primit 500 de lei drept mulţumire de la un pacient operat cu succes şi bucuros că a scăpat cu viaţa.

În mod cuidat, rămâne o problemă mai mare decât un paradox ce ţine de etică şi înţelegerea vieţii şi ritmului unei societăţi. Dacă acceptăm ideea de şpaga în unele locuri ca o “reparaţie morala”, o compensaţie fata de o nedreptate sau o neputinţă a statului, atunci ce pretenţie la înţelegere şi solidaritate cu fenomenul de curăţire am mai putea cere?

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta