Social • Criza drumurilor din România

Cu ani în urmă, în societatea noastră, eminamente agrară, tot omul îşi purta cu capul plecat, cu animalele la jug, familia spre ţarinile cultivate. În căruţa zguduită de gropile drumului, făceai, involuntar, un fel de gimnastică. O gimnastică naturală, care, în timp, a fost înlocuită cu sălile de fitness, după cum drumurile cu bucluc s-au transformat în şosele neaccidentate care te îmbie cu maşina la plimbări silenţioase. Aşa ar trebui să fie, pentru că, în fond, doar unele drumuri şi-au păstrat imaginea din construire.

Dacă te gândeşti să ieşi din oraş, acum, când se arată semnele primăverii, ar fi de recomandat să-ţi laşi maşina în faţa blocului şi să preferi mijloacele de transport în comun, pentru a proteja achiziţia personală. Dacă te gândeşti să ajungi în Valea Jiului, nu defileul ar fi o problemă. Nicidecum, ci drumul de la Târgu-Jiu la Sadu. Îţi spui liniştit pe străzile oraşului, la volan, că mai ai puţin şi scapi de cele câteva gropi care au mai rămas după ce lucrătorii şi-au făcut datoria, astupându-le pe celelalte. Crezi că te aşteaptă vreun drum naţional pe care 20 de km îţi par o aruncătură de băţ şi pe care îi vei parcurge în câteva minute? Adevărul este că te aşteaptă un drum cu gropi nenumărate, încât cu maşina nici nu le poţi ocoli. Mai degrabă, cu bicicleta le-ai putea evita, dacă ai fi fost campion la slalom uriaş. Sau poate ar trebui găsită soluţia unui mijloc de transport pe trei roţi, pentru că trei puncte formează oricând în geometria în spaţiu un plan. Ai simţi însă aceleaşi trepidaţii, dar ar scădea riscul să-ţi deteriorezi maşina. Dacă suspensiile au fost inventate să se strice, atunci trebuie asigurată cauza: gropi cât mai multe şi cât mai adânci. Aşa să gândească oare aceia care au răspunderea drumului accesibil de la Târgu-Jiu la Sadu? Sunt convinsă că foarte multe drumuri naţionale din România, nu numai din Gorj, arată precum drumurile comunale de altădată sau precum drumurile de ţară, după ploaie sau zăpadă.

Să fie asemenea drumuri un fel de pat procustian? La origine, mitul lui Procust e o întâmplare cu oameni scurtaţi sau lungiţi. În literatură sau în istoria mentalităţilor, mitul se referă la oameni. Chiar şi perioada comunistă poate fi interpretată ca un pat procustian, prin promovarea oportunismului, a servilismului, prin restrângerea sau anihilarea libertăţii de gândire şi scriere. Numai în România de azi te aşterni drumului, ca unui pat procustian, iar maşinile, oricât de proaste ar fi, sunt mai bune decât drumul şi trebuie reduse cu o roată zburată, o piatră în geam sau cu altceva neplăcut. Iar şoferii extrem de grijulii, mai degrabă îngroziţi, merg bară la bară, într-o zi de duminică însorită, obligaţi fiind să facă un drum de câteva minute în cel puţin o oră. Dacă ar fi altă zi, te-ai aştepta să fie un drum în lucru, iar trecerea să fie încetinită. Poţi să mergi şi cu bicicleta, pentru că te strecori mai uşor printre gropi şi printre maşini, depăşindu-le.

Aceste rânduri, de la stânga la dreapta, ar trebui să fie cel puţin o invitaţie la călătorie, dacă nu la reparare, o invitaţie adresată celor în a căror responsabilitate intră recondiţionarea drumurilor naţionale şi europene. De aceea ne adresăm şoferilor europeni: dacă vreţi să vă hazardaţi în traficul rutier mioritic, nu uitaţi să vă luaţi şi o trusă, în plus, de ajutor tehnic!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta