Social • Despre condiţia femeii

A scrie despre condiţia femeii la început de primăvară, când îi este permis să fie, poate, narcisistă sau egocentristă, este deja superfluu. În felul acesta, abordarea nu este suspectă de vreun filon tragic, racinian. Este bine ştiut că în literatura clasică franceză Racine prefera să focalizeze atenţia naratorială asupra forţei feminine de a-şi croi şi de a-şi asuma destine implacabile, după cum se observă şi din tragediile sale cu titluri date de personajele feminine. Corneille este, în percepţia cititorului, atras de personajele masculine, a căror tărie de caracter, tipologizantă, le aşează la graniţa dintre literatură şi mit. Să nu uităm că Mircea Eliade considera că Ion, din romanul lui Rebreanu, este şi el un asemenea personaj-mit.

Între angelic şi demonic, în literatura romantică personajele oscilează şi-şi statuează rolurile. Femeia, ipostază angelică, luminează şi echilibrează izbucnirile daimonului, ale personajului masculin de tip goethian, ale demonului romantic revoltat.

Deşi luna este simbolul prin excelenţă romantic, asociat purităţii feminine, iar soarele este preferat de clasici, ca simbol al virilităţii şi al energiei masculine, totuşi, dincoace de tiparele literaturii, femeia este cea care luminează solar ipostazele selenare masculine. De aceea se spune adesea: în spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie puternică. Acceptăm însă că ideea se verifică în literatură şi nu în notele ei monotone. Arivismului feminin îi răspunde parvenitismul masculin: maestră a diplomaţiilor nefaste, femeia clasică din comedii este aceea care deschide uşa soţului pentru a intra amantul, face presiuni asupra celor apropiaţi pentru a fi demnă mai târziu de reuşitele amantului. Modelul este Zoe Trahanache din O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale, dar şi personajele feminine cu îndelungată carieră în romanul realist. La N.Filimon, în romanul Ciocoii vechi şi noi, Chera Duduca este ţesătoare a tuturor intrigilor, aprigă în dorinţe, pe care Andronache Tuzluc nu i le poate refuza. Este un personaj feminin diabolic, ruinându-l pe protector, furându-i averea, în compania noului amant, Dinu Păturică, un Julien Sorel în roamanul nostru realist. În viziunea autorului, femeia este purtătoare a corupţiei, prezentă în locurile de perdiţie morală şi de luxură, factor dizolvant, cum a stabilit critica literară.

Câteva decenii mai târziu, celibatarul Camil Petrescu, care în romanul subiectiv de tip jurnal, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, se proiectează actanţial în tânărul Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte drama incertitudinii în iubirea conjugală şi a destrămării mariajului. Ştefan Gheorghidiu se confesează astfel: aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestora vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie protejată. Dezamăgit, personajul monologhează concluziv: orice iubire e ca un mondenism, voluntar la început, patologic la urmă.

În linii generale, literatura respiră acel aer angelic, feminin, cuminte şi enigmatic, echilibrat ori luminos, uşor epatant, de la doamna Ruxanda, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, din nuvela lui C.Negruzzi, la Tincuţa ori Saşa Comăneşteanu din romanele lui Duiliu Zamfirescu, de la idealul feminin romantic, eminescian, la calmul realist-clasic al Vitoriei Lipan din Baltagul sadovenian, ori la enigmatica Otilia din romanul Enigma Otiliei datorat lui G.Călinescu.

Şi atunci, să nu ne întrebăm ironic de unde atâta sarcasm, să nu spun şi vulgaritate, la un mare prozator contemporan, creator de Mare( para?) literatură, ale cărui cuvinte metaforice parafrazate răspund întrebării De ce iubim femeile? într-un mod misogin: pentru că ieşim din ele şi intrăm iarăşi în ele. Cât adevăr brut, aproape epopeic, dar totuşi cât grobianism!

Viaţa bate literatura se spune adesea, mai mult banal decât vulgar, dar ne face uneori să credem că nu e chiar pe deplin criticabil modelul literar răsturnat în societatea de azi, când nu bărbatul parvine prin femei, ci invers. Femeia se agaţă de unul şi de altul, de politică în cel mai cuminte caz, încercând să ajungă acolo unde o societate falocratică prin excelenţă nu i-ar permite să ajungă prin calităţile ei uman-intelectuale, oricât de ingenue ar fi. Şi totuşi, parcă nu literatura, ci viaţa este scrisă de bărbaţi…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta