Social • Eroismul salvator pentru România

În ce măsură acţiunea civică consecventă şi insistentă poate fi asimilată eroismului? Şi de ce societatea românească are un cult al eroilor, dar nu şi o cultură a civismului? Este posibil ca identificarea unor răspunsuri în această direcţie să ne confere cheia prin intermediul căruia să explicăm apatia civică cu care ne confruntăm şi care a atins cote cronice?

Ne cinstim eroii, pomenindu-i! Însă, de ce nu avem eroi în viaţă? Şi de ce punem preţ doar pe sacrificiu, însă nu şi pe lupta pentru idealuri? De ce identificăm eroismul doar în direcţia care ne eliberează de propria responsabilitate?

Este evident faptul că eroismul în serviciul unei idei nobile nu este de obicei atât de dramatic precum eroismul de risc fizic. Din nefericire, istoria a dovedit o înclinaţie mai mare spre înregistrarea eroismului ce implica un asemenea risc, considerat fiind ca o formă superioară de eroism. De aceea ne comemorăm doar soldaţii…

Aceeaşi istorie ne demonstrează că unele forme de eroism civil sunt mai eroice decât formele de eroism de risc fizic de pe front. Oameni ca Nelson Mandela, Martin Luther King jr., Gandhi, dr. Albert Schweitzer s-au supus încercărilor activităţii eroice în mod conştient, voluntar şi în cunoştinţă de cauză, zi după zi, cea mai mare parte a vieţii lor. În acest sens, riscul asociat cu eroismul de risc fizic se poate numi mai corect pericol, în timp ce riscul implicat în eroismul civic este considerat sacrificiu.

Această formă de sacrificiu implică un preţ care nu este limitat în timp. Susţinerea celor mai înalte idealuri civile în faţa pericolelor în urma luptei cu un sistem este conceptul-nucleu al eroismului, aşa cum este ilustrat chiar de Nelson Mandela: „Am luptat împotriva dominaţiei albilor şi a dominaţiei negrilor. Am preţuit idealul unei societăţi democratice şi libere în care toate persoanele să trăiască împreună în armonie şi cu şanse egale. Este un ideal pe care sper să-l realizez şi să trăiesc pentru el. Dar dacă este nevoie, este un ideal pentru care sunt gata să mor”. (A. Brink, Leaders and Revolutionaries: Nelson Mandela, 1998)

Deci, chiar şi printre eroii civici putem face diferenţa între eroismul limitat în timp, situaţional, de moment, cum este al celor care trag semnalul de alarmă sau ţin un discurs antisistem şi eroismul cronic demonstrat de un angajament consistent în serviciul societăţii. Care implică o alegere deliberată, conştientă şi asumată pe termen lung. Refuzând atomizarea maselor şi aplatizarea sistemului!

Din păcate, o asemenea cultură a eroismului ne lipseşte. Şi nici nu este promovată! Poate fiindcă nu îi înţelegem importanţa. Însă, o regenerare civică a societăţii româneşti nu poate fi realizată decât în contextul unei noi paradigme educaţionale. Cu alte cuvinte, o educaţie care să îmbine nu numai cunoştinţele cu practica, ci şi convingerile cu comportamentul. Si care sa confere forţa de a lupta contra curentului. Iar din acest punct de vedere etalonul comportamental conferit de modelele umane poate fi decisiv. Practic, modelele sunt mai convingătoare decât cuvintele. Deocamdată, ne etalăm vorbele… În condiţiile în care ne lipseşte un Nelson Mandela! Nu de discursuri despre civism avem nevoie, ci de MODELE care să întruchipeze idealuri civice!

Cu satisfacţie, pot spune că în urma unor iniţiative pe care le-am avut este aproape parafată realizarea unui film artistic cu o puternică tentă educaţional-dramatică de promovare a eroismului civic. Este vorba de un român: dr. Traian Popovici, salvator de la moarte a 20.000 de fiinţe umane, în urma sfidării pericolelor la care se expunea prin înfruntarea unui regim dictatorial. Se prefigurează deja o coproducţie internaţională, girată de o casă de filme canadiană, ecranizarea urmând să îl aibă în rolul principal pe celebrul actor Dustin Hoffman.

Practic, Hollywood-ul întinde o mână preţioasă pentru promovarea unui român pe care România l-a ignorat! Deşi ne putea constitui oricând un etalon civic. Cât timp ne ţinem în umbră modelele autentice parcursul acestei societăţi este suficient de previzibil! Între cultul eroilor şi cultura civismului am ales prea adeseori tăcerea! Nu ne rămâne decât să ne alimentăm cu „ameţitoare” cuvinte… Sau poate că acest film va transfigura România! Regenerând-o din interior prin intermediul reperelor autentice! Oare merită să mai credem în minuni?!… Eroismul nu a fost niciodată cercetat sistematic în ştiinţele comportamentale. Eroii şi eroismul par a fi concepte cel mai bine explorate de literatură, artă, mitologie şi cinematografie. Ne interesează povestirile eroice deoarece ele servesc ca repere pentru a ne aminti că oamenii pot rezista răului, că pot să nu cedeze ispitelor, pot să se ridice deasupra mediocrităţii şi să acţioneze când alţii ezită. Dorinţa de a risca viaţa poate părea o relicvă din alte vremuri.

Fiecare dintre noi poate să devină un erou în funcţie de modul în care ne raportăm la situaţia cu care ne confruntăm. În general, nu se ştie care este matricea de decizie a eroilor în momentul în care ei aleg să se angajeze în acţiuni de mare risc. Însă, pentru ca acest lucru să fie realizat, important este ca societatea să favorizeze „imaginaţia” eroică a cetăţenilor săi. Întrebarea decisivă este dacă ni se implementează spiritul de sacrificiu, dacă suntem învăţaţi în a acţiona spre a-i ajuta pe alţii în a preveni prejudicierea lor sau nu acţionăm deloc? Realitatea ne demonstrează că acest spirit este cultivat în instituţiile militarizate, însă nu şi în cadrul societăţii civile. Şcoala şi biserica, ca instituţii formatoare, nu sunt interesate de acest aspect, priorităţile lor fiind de cu totul o altă natură. Însă, această situaţie nu face decât să demonstreze că atunci când incompetenţa educaţională se dublează cu indiferenţa şi indecizia, rezultatul este incapacitatea de a acţiona atunci când aceasta este esenţială pentru supravieţuire sau salvare. Iar din acest punct de vedere, vinovăţia este mult mai extinsă!

Maternitatea Giuleşti a oferit în acelaşi scenariu două situaţii diametral opuse: implicare până la sacrificiu şi pasivism până la repulsie. Eroism şi indiferenţă. O imagine contrastantă a unei Românii prăbuşite. Reliefând o criză de sistem mult mai profundă decât ceea ce pare la suprafaţă. O criză care şi-a solicitat tributul în sânge sub ochii „nevinovaţi” ai spectatorilor. Este, de fapt, o dilemă existenţială, creată de disputa dintre binele şi răul din propria noastră viaţă.

O dilemă surprinsă până la detaliu de poetul rus Alexander Soljeniţîn, fost deţinut în Gulagul stalinist: „Graniţa dintre bine şi rău se află în centrul inimii fiecărui om. Şi cine vrea să distrugă o bucată din propria-i inimă?”.

Bine sau rău? Deocamdată, instituţiile educative nu au capacitatea şi nici voinţa de a ne învăţa să distrugem răul! În consecinţă, ne complăcem cu el, acceptându-l şi convieţuind în pace. Fără spirit de sacrificiu, fără acţiuni eroice, fără iniţiative sociale. Continuăm să rămânem impasibili şi să privim imperturbabil cum răul ia amploare. Distrugând orice fărâmă de bine…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta