Social • Escrocherii instituţionale

În România de azi, totul e datum existenţial. Iar românul acceptă (cu resemnare, indolenţă sau platitudine?) tot ceea ce i se întâmplă. Noua orientare, pe linie de dreapta, cu reminiscenţe de stânga (să nu spus mozaic paradoxal cu infiltraţii legionaro-comuniste), oricum cu tentă inceptiv-totalitară, îţi trasează parcursul existenţial şi îţi restrânge considerabil posibilitatea de a avea o atitudine. Nu dreptul de a avea o atitudine.

Statul român nu-ţi încalcă drepturi. (Trăim într-un stat de drept, doar!). Dar are statut de Lăpuşneanu, care se foloseşte de Moţoci. Însă un Lăpuşneanu depăşit. Nu despre Lăpuşneanu din istorie, care se foloseşte de Moţoc pentru a-i „jupui” indirect pe boieri şi pe ţărani, pentru ca apoi să-l arunce pe Moţoc în mâinile mulţimii furioase, dornice de răzbunare, este vorba, ci despre Moţoci care au preluat frâiele puterii, l-au anihilat pe Lăpuşneanu care acum rătăceşte precum regele Lear, ca o umbră, prin regatele împărţite ginerilor, căutând o soluţie de salvare.

Dacă statul este un biet Lăpuşneanu, fost tiran, acum sărăcit (un fel de Andronache Tuzluc din romanul lui Nicolae Filimon), Moţocii sunt instituţiile care, în baza aşa-zisei autonomii, acţionează exclusiv din interes propriu şi te escrochează sub acoperişul aşa-invocatelor regulamente şi metodologii interne. Spre exemplu, nici nu-ţi mai pui problema când întâlneşti contracte prelungite de furnizor fără acordul beneficiarului, suspendarea furnizării sub pretextul plăţilor întârziate, dar de fapt pentru a ţi se percepe taxe piperate de reconectare sau obligarea clientului la plata în avans a abonamentului chiar dacă furnizarea este suspendată şi contractul a fost reziliat. Şi atunci, cum este cu plata nedatorată după dreptul nostru civil.

Apatici, indolenţi, de tipul laissez-faire sau prea creduli, lom totul aşa cum este, numai atitudine nu. De unde atâta fatalitate? Poate a devenit a doua natură a românilor. Dar atunci de unde „cheful” nejustificat de scandal al unora? Nu suntem un popor alcoolic şi nu cred că sunt mulţi care se îmbată cu dictonul „in vino veritas”. Nici literaţii de la Port Royal, de acum câteva secolele, renumiţi ca fatalişti, nu ne-ar depăşi la acest capitol al fatalismului.

Până şi Racine, creator de tragedii, dacă ar trăi în zilele noastre, ar fi oripilat de atâta fatalism. Dacă i-aş spune altfel sau m-aş gândi la altceva, aş zice lenea de a lua o atitudine, economie de gândire sau, poate, frica de a fi delatori ai nedreptăţii…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta