Social • Haideţi să privim criza şi ALTFEL – care este rostul ei?

Realizările umanităţii sunt impresionante şi incontestabile. Am creat opere sublime în domeniul muzicii, literaturii, picturii, arhitecturii şi sculpturii. Mai recent, ştiinţa şi tehnologia au adus schimbări radicale în modul nostru de viaţă şi au făcut posibile lucruri ce ar fi fost considerate miraculoase în urmă cu două sute de ani.

Nu există nicio îndoială: mintea umană este foarte inteligentă, însă tocmai această inteligenţă a ei este atinsă de nebunie. Ştiinţa şi tehnologia au amplificat impactul distructiv pe care disfuncţia minţii umane îl are asupra planetei, asupra altor forme de viaţă şi asupra oamenilor înşişi.

De aceea în istoria secolului al XX-lea se regăseşte cel mai bine această disfuncţie, această nebunie colectivă. Mai mult, disfuncţia se intensifică şi se accelerează în prezent.

Primul Război Mondial a izbucnit în 1914. Războaiele distructive şi crude, pornite din teamă, lăcomie şi dorinţa de putere au reprezentat evenimente obişnuite de-a lungul întregii istorii a umanităţii, la fel ca şi sclavia, tortura şi violenţa la scară mare, generată de aspecte religioase şi ideologice.

Oamenii au avut de suferit mai mult din cauza semenilor decât din cauza dezastrelor naturale. Până în 1914 fuseseră inventate deja — de către mintea foarte inteligentă a omului — nu doar motorul cu combustie internă, ci şi bombe, mitraliere, submarine, aruncătoare de flăcări şi gaz toxic. Inteligenţa în serviciul nebuniei! în războiul static de tranşee din Franţa şi Belgia au pierit milioane de oameni în scopul câştigării câtorva kilometri de noroi, în 1918, când s-a terminat războiul, supravieţuitorii au privit oripilaţi, fără să poată înţelege, dezastrul lăsat în urmă: zece milioane de oameni ucişi şi mulţi alţii mutilaţi sau desfiguraţi. Niciodată nu mai fuseseră efectele nebuniei umanităţii atât de distructive, atât de vizibile, însă nici nu le trecea prin minte că acesta era doar începutul.

Până la sfârşitul secolului, numărul celor care muriseră, căzând victime violenţei semenilor lor, depăşea o sută de milioane. Nu doar războaiele între naţiuni au fost cele care le-au provocat moartea, ci şi exterminarea în masă şi genocidele, cum a fost cazul uciderii a douăzeci de milioane de „duşmani de clasă, spioni şi trădători” în Uniunea Sovietică condusă de Stalin sau ororile indescriptibile ale Holocaustului din Germania nazistă. Mulţi au murit, de asemenea, din cauza nenumăratelor conflicte interne de dimensiuni mai mici, ca de pildă Războiul Civil din Spania sau cele din timpul regimului Khmerilor Roşii din Cambodgia, când a fost ucis un sfert din populaţia ţării.

Nu trebuie decât să ne uităm la ştirile zilnice de la televizor pentru a realiza că nebunia nu s-a domolit, ci se prelungeşte în secolul XXI.

Un alt aspect al disfuncţiei colective a minţii umane îl reprezintă violenţa fără precedent pe care oamenii o îndreaptă asupra altor forme de viaţă şi asupra planetei însăşi — distrugerea pădurilor dătătoare de oxigen şi a vieţii altor plante şi animale; maltratarea animalelor în fermele industriale; otrăvirea râurilor, oceanelor şi aerului. Mânaţi de lăcomie, neştiutori în ceea ce priveşte conexiunea lor cu întregul, oamenii persistă într-un comportament care, dacă va mai continua mult, nu poate duce decât la distrugerea speciei umane.

Atunci când se confruntă cu o criză radicală, atunci când vechiul mod de a trăi în lume, de a interacţiona cu ceilalţi şi cu natura nu mai funcţionează, atunci când supravieţuirea este ameninţată de probleme aparent imposibil de depăşit, o formă de viaţă individuală — sau o specie – fie se stinge, fie se ridică deasupra limitărilor condiţiei sale prin intermediul unui salt evolutiv.

 

Cum se produce acest salt evolutiv?

Se crede că formele de viaţă de pe această planetă s-au dezvoltat pentru prima dată în mare. În vreme ce pe uscat nu existau încă animale, marea deja abunda în vietăţi. Apoi, la un moment dat, una dintre creaturile marine trebuie să se fi aventurat pe uscat. Probabil că la început s-a târât câţiva centimetri, după care, extenuată de enorma atracţie gravitaţională a planetei, trebuie să se fi întors în apă, acolo unde gravitaţia este aproape inexistentă şi unde putea trăi fără mare efort. Apoi a mai încercat o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, iar mult mai târziu avea să se adapteze la viaţa pe uscat, aveau să-i crească picioare în loc de aripioare, branhiile aveau să fie înlocuite de plămâni.

Pare greu de crezut că o specie s-ar aventura într-un mediu atât de ostil şi ar suferi o transformare în sens evolutiv dacă n-ar fi forţată s-o facă din cauza unei situaţii de criză. Se poate ca o mare suprafaţă marină să se fi separat de oceanul principal, apele retrăgându-se treptat de-a lungul a mii de ani, forţând peştii să-şi părăsească habitatul şi să evolueze.

Reacţia în faţa unei crize radicale care ne ameninţă însăşi supravieţuirea — iată provocarea cu care se confruntă acum umanitatea.

Disfuncţia minţii egoiste, conştientizată deja în urmă cu peste 2500 de ani de către învăţătorii înţelepţi din vechime şi amplificată acum de ştiinţă şi tehnologie, ameninţă pentru prima dată supravieţuirea planetei.

Până în urmă cu foarte puţin timp, transformarea conştiinţei umane — la care făceau referire şi învăţătorii din vechime — nu reprezenta mai mult decât o posibilitate, împlinită, ici şi colo, de puţini indivizi, fără nicio legătură cu mediul cultural sau religios din care proveneau. N-a avut loc o înflorire la scară mare a conştiinţei umane, deoarece nu era imperios necesară.

În curând, un procent semnificativ din populaţia planetei va recunoaşte, dacă nu a făcut-o deja, că umanitatea se confruntă acum cu o alegere totală: să evolueze sau să piară. Un număr încă relativ mic, dar în creştere rapidă, de oameni experimentează deja în ei înşişi ruperea de vechile tipare ale minţii egocentrice şi manifestarea unei noi dimensiuni a conştiinţei.

„Un cer nou“ se referă la ivirea unei stări transformate a conştiinţei umane, iar „ un pământ nou“ constituie reflexia acesteia în plan fizic. Din moment ce viaţa oamenilor şi conştiinţa lor sunt intrinsec una cu viaţa planetei, pe măsură ce vechea conştiinţă se dizolvă sunt de aşteptat transformări naturale sincrone în plan geografic şi climatic, în multe părţi ale planetei, iar unele dintre acestea deja se manifestă.

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.