Social • Încremeniţi în mizeria prezentului

Vorbind despre poporul român, Emil Cioran îl considera drept unul lipsit de vocaţie istorică. Argumente împotriva acestei afirmaţii, care ţine mai mult de un anume nihilism şi de bravada specifică stilului său, pot fi aduse fără prea mari eforturi, atâta vreme cât în punctele ei cheie, istoria îl contrazice. Extrapolând însă, pe un segment al unei stricte contemporaneităţi, putem vorbi despre lipsa de vocaţie a politicianului român. Mai mult decât atât, lipsa oamenilor de stat este atât de evidentă, încât poporul se mişcă într-o matcă pierdută precum o turmă rătăcită. Viaţa politică românească este mai mult un circ care incumbă tot felul de bârfe, zvonuri, vorbe de bâlci şi o completă lipsă de substanţă. Totul se produce la întâmplare. Nu există proiecte, rigoare, nu există orizont. Dacă ştim foarte bine unde ne aflăm, nu ştim deloc încotro ne îndreptăm. Mai grav decât atât este faptul că nici nu ne pasă prea tare, nefiind deloc interesaţi de ce traiect ni se rezervă. Suntem incapabili să vedem mai departe de ziua de mâine şi strategia dezvoltării noastre istorice este ceva ce pare că nu ne priveşte. Ni se pare chiar comod să ne lăsăm la mâna Europei, care „ştie ea ce face”. Aşadar, dacă Cioran poate fi contrazis pe spaţiul istoriei este cinic de actual în dimensiunea prezentului. Ne spunem de fiecare dată că am ales prost şi că ne lipseşte exerciţiul democratic. Căutăm cauza în lipsa unei culturi politice de masă când, în fond, problema este că oferta nu satisface alegerea. Ne lamentăm în tot felul de formule justificative care nu mai au nici noimă şi nici adevăr. Ne place să spunem că suntem un popor inteligent, întreprinzător şi foarte harnic. În comparaţie cu alte naţii ne simţim chiar geniali. Nu ne întrebăm însă cum putem fi, în acelaşi timp, „blagosloviţi” cu atâtea calităţi şi foarte săraci în acelaşi timp. Probabil suntem prea balcanici să ne dedăm la un astfel de raţionament. Treaba este că ne lipsesc minţile luminate care să ne păstorească în spiritul vremurilor. Să ne alegem noi prost de fiecare dată conducătorii sau nu avem ce să alegem pur şi simplu? Asta înseamnă că acest popor străbate o criză majoră de lideri. Nu se poate ca ei să fi apărut şi timp de două decenii să nu-i fi văzut nimeni. Marin Sorescu scria despre stricarea rânduielilor. Care rânduieli? Am stat prea multă vreme la porţile Orientului pentru a ne încadra în norma existenţială europeană. Atât de înrădăcinaţi am fost aici încât tradiţia şi cutuma, de cele mai multe ori păguboase, au devenit dea dreptul ontologice. De aici şi până la dezastrul axiologic nu a fost decât un pas, pe care l-am făcut cu toată nonşalanţa. Până şi Eminescu vorbea cu dispreţ despre tinerii şcoliţi la Paris, neţinând cont de faptul că „bonjouriştii” au făcut revoluţia de la 1848, participând esenţial la construcţia României moderne. Cât de modernă a putut să fie ea sub umbra otrăvită a Stambulului! Dacă încercarea nu ar fi inutilă, ar trebui să ne întrebăm ce e de făcut. Sau, de ce nu, dacă mai este ceva de făcut. Evident că este important, ca popor neînsemnat, să te întrebi ce au de gând alţii cu noi, însă esenţial ar fi să ştim ce avem noi de gând cu noi. Dacă avem. Priviţi-i mai atent pe cei care ne conduc. Semănăm oare atât de mult cu ei? Sunt aceştia cei care vrem să ne gestioneze destinul? Poate atunci vom trăi înfrigurarea paradoxului de a nu-i recunoaşte, întrebându-ne tâmp, de unde au răsărit. Ceea ce mă sperie este senzaţia incurabilă a bolii, lipsei de identitate naţională ca şi a perspectivei. Poate că nu leacul trebuie căutat înainte de stabilirea cauzelor patologice, dar asta este deja muncă de cercetare. Vă spuneam că ar trebui să ne privim cu mai multă atenţie conducătorii. Aleşii în general. De la preşedinte la cei care reprezintă naţia în lume. Exerciţiul este foarte simplu şi nu cere mult timp, fiind la îndemâna oricui. Dacă îl veţi face, cu siguranţă veţi pufni în râs, că de plâns nu e cazul la noi. Românul face haz de necaz, amuzându-se de orice tragedie. Nici nu ne dăm seama cât de păgubos este acest mod de abordare. Revenind la spusele lui Cioran şi la actualitatea vorbelor sale, poate că proiecţia viza o istorie în care era cuprins şi viitorul. În aceste condiţii, nu cred că există argumente care să-l contrazică.

Sorin Călugăriţa