Social • Jeni, fetiţa care îşi cumpără caietele în rate. „Când n-ai ce să mănânci, pui capul jos şi te culci

„Şi cum, nu poţi să îi ceri doamnei învăţătoare să te împrumute cu un leu, să îţi cumperi şi tu o copertă de carte?”. Linişte. Micuţa Jeni nu zice nimic. Nici nu mai ştiu câte secunde a tăcut aşa, privindu-şi, pe rând, fiecare deget. Într-un târziu ridică ochii, cu obrajii în flăcări. Şopteşte moale: „Nu pot… mi-e ruşine”. Scoate din ghiozdan nişte manuale prăpădite – le soarbe cuvânt cu cuvânt pentru că de acum, din clasa a patra, se pregăteşte ca într-o zi să devină doctor.

Priveşte, însă, cărţile şi se întristează. Nici anul ăsta n-o să aibă bani de coperte, nici de caiete. Îşi trece palma peste manualele zdrenţuite, anume să le netezească. Are o mână mică, de păpuşă, cu o dungă neagră sub unghii, căci astăzi iar a lucrat în grădină, la tanti Ecaterina. Ieri i-a dus plosca, apoi i-a spălat-o bine cu apă curată, căci tanti Ecaterina e bătrână şi cam pretenţioasă. „Îi fac patul, îi mătur, îi duc găleata, dacă nu mai are apă, mă duc să-i aduc, dacă nu mai are pâine, mă duc să-i cumpăr, cam asta fac”, zice fetiţa.

E învoială cinstită: Jeni o ajută la treburi prin casă şi bătrâna, în schimb, îi dă să mănânce. Alteori îi spune să doarmă la ea, să-i ţină de urât. Când tanti Ecaterina o pune la masă, Jeni nu se îndură să mănânce tot: jumate înfăşoară într-un şervet şi aduce acasă mamei şi celor doi fraţi.

Mama e amnezică şi are mâna dreaptă paralizată de la un accident. Era femeie gospodină până la accidentul de maşină de anul trecut. Acum nu prea îşi mai aminteşte nimic, nu mai poate munci. Jeni o spală, Jeni o piaptănă, o îmbracă şi îi dă cu lingura să mănânce. "Câţi ani aveţi?”, o întrebăm. Se încruntă, încercând să-şi amintească. "Nu ştiu… să am 20?”, murmură. Are, de fapt, 29 de ani. De la accident n-a mai râs niciodată, n-a mai zâmbit. Sunt zile când ar mânca şi pietre: "Ştiu ce e aia răbdat: când n-ai ce să mănânci, pui capul jos şi te culci. Când am o pâine în casă o împart aşa, în trei, şi le-o dau copiilor”. De soţ nu-şi mai aminteşte nimic. Tatăl i-a părăsit pe toţi fără să spună un cuvânt. În primăvară a plecat în Spania şi n-a mai dat nici un semn de viaţă.

„Dacă n-am bani să mă fac doctor, măcar să ajung şi eu o vânzătoare”

Astăzi suntem la şcoala din Glodeanu, Buzău. Jeni poartă sarafan, n-are bani de uniformă, n-a avut niciodată. E singura fetiţă din clasă fără uniformă. Nu a aruncat niciodată o radieră folosită pe jumătate, un creion rămas prea scurt, o foaie de caiet nefolosită. Întoarce foile scrise pe partea cealaltă şi le scrie mărunt, mărunt, să mai câştige ceva spaţiu. Reciclează tot; într-o vreme mama îi cumpăra în rate caietele de şcoală. „Caietul acesta l-am folosit şi anul trecut la şcoală şi îl mai folosesc şi acum, că are pagini nefolosite”, spune. La joacă a renunţat demult; la şcoală, însă, nu va renunţa niciodată. „Măcar liceul să pot să îl fac. Dacă n-am bani să mă fac doctor, măcar să ajung şi eu o vânzătoare”, ne zice şi o îneacă plânsul.

Minute întregi a plâns în hohote, cu sughiţuri, în faţa noastră. Nu s-a uitat în jos, n-a dat să fugă – a plâns firesc, privindu-ne drept în ochi. „Mă gândesc cum am fost chinuite de tatăl nostru astă iarnă, eu şi sora mea… ne arunca în zăpadă, ne înjura, ne bătea în tot felul şi nu ne suporta, chiar dacă era tatăl nostru. În loc să ne ajute el, ne ajută alţii. De ce n-a putut el s-o facă? A avut bani să ne crească, dar n-a vrut”.

Biblioteca unei fetiţe: o cutie de carton

O vezi mică, fragilă, mohorâtă şi te întrebi de unde, oare, îi vine puterea să-şi facă planuri de viitor. „Simplu, cartea e puterea mea”, ne-a şoptit mai târziu, la ea acasă. Birou de scris n-a avut niciodată. De acolo, de pe marginea patului, a citit pe genunchi nenumărate cărţi împrumutate de la bibliotecă. Aşa a şi descoperit-o preotul din sat, Marian Tudor, citind cărţi la bibliotecă. „Într-o zi, doamna bibliotecară mi-a spus că tot timpul vine la ea o fetiţă căreia îi place foarte mult să citească şi care se descurcă greu fiindcă mama a avut un accident de maşină. Am mers imediat la ea şi aşa am descoperit-o pe Jeni”, ne povesteşte preotul.

Acasă, fetiţa ne arată biblioteca ei: o cutie de carton unde stau îngrămădite vreo 10 cărţi. E avidă să citească şi şi-ar cumpăra multe cărţi dacă ar avea cu ce. Acolo, în cămara amărâtă cu velinţe ferfeniţă şi pământ ud pe jos, Jeni încă visează că într-o zi, când se va face mare, se va întâmpla o minune şi va avea bani să facă Medicina.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta