Social • Memoriile unui participant la mișcãrile studențești din Timișoara – Dr. Octavian Vulpe

8. Eliberarea?

Emoționantã a fost întâlnirea cu lotul I, adus la Gherla mai târziu, din nu știu ce motive și, spre norocul nostru, bãgați într-o celulã vecinã cu a noastrã. Așa cã am putut sã aplicãm metoda noastrã de comunicare: am lipit o canã de perete și am „conversat” cu colegii prin limbajul Morse, aflând tot ce voiam sã aflãm.
Voiam, însã, mai mult, sã ne putem vedea. Am stabilit împreunã cu ei, ca atât din partea lor, cât și din partea noastrã, sã mãrim intervalul dintre perete și țeava de calorifer, sãpând cu lingurile. Simplu, dar riscant, pentru cã molozul rezultat prin lãrgirea spãrturii din perete, a distanței din jurul țevii, trebuia dus afarã cu buzunarele, când eram scoși la plimbare. Dacã-l aruncam în tinetã, riscam sã fim vãzuți de turnãtori, care l-ar fi anunțat grabnic pe gardianul de serviciu. Așa cã ne-am folosit buzunarele și, în câteva sãptãmâni am reușit sã ne vedem și sã vorbim cu cei din celula alãturatã.
Printre altele, unul dintre colegi ne-a spus, cu glas tremurând, povestea ultimelor zile ale marelui filozof Mircea Vulcãnescu... La începutul anilor `50, într-o celulã din Arad, acest om s-a sacrificat pentru a mai prelungi orele sau a alina agonia unui tânãr tuberculos. S-a întins pe cimentul înghețat, sub tânãrul muribund, ca o saltea umanã, îmbolnãvindu-se la rândul sãu și murind dupã câteva zile. Înainte de a muri, de a-și da duhul, ne-a transmis un testament spiritual fãrã pereche în secole de istorie: „Sã nu ne rãzbunați!”...
Timpul trecea greu, nu mai aveam ce sã ne spunem unul altuia, la doar 25 de ani simțeam cã puterile mã pãrãsesc. Suferisem prea mult, cele 108 zile de carcerã, foamea, întunericul, lanțurile grele, frigul iarna, aglomerația mare, lipsa de aer curat, cãldurile mari, înãbușitoare vara, toate astea și-au pus amprenta pe fizicul și psihicul meu. Dar, mai ales, dupã o bãtaie cu ranga de fier, datã de locotenentul Mihalcea și care a lãsat urme și acum, dupã atâția ani, mi-am zis: trebuie sã nu mai ies în fațã, trebuie sã mã uite, dacã vreau sã trãiesc și sã ajung sãnãtos acasã. Trecuserã doi ani, mai aveam de executat un an din pedeapsã.

De ce, Doamne, ce rãu am fãcut noi
Pe-acest pãmânt, s-avem astfel de soartã?
S-avem mereu o viațã zbuciumatã?
Sã nu gãsim mormântul celor dragi
Sã-l presãrãm cu lacrimi și cu flori…
Ei au murit în rãsãrit, nu în apus de soare.
ªi-au fost atâția care nu i-au înțeles!
Mãcar pe cruci de îi gãsim,
Sã punem doar o floare…

Era greu sã nu te revolți, sã suporți fãrã a riposta insultele și umilințele. Mã hotãrâsem sã fiu pentru gardieni, de acum înainte, un anonim. Dar într-o zi am fost vizitați de conducerea închisorii împreunã cu o suitã de ofițeri superiori din Capitalã. Un deținut a crezut cã e cel mai bun prilej sã solicite și el un echipament mai bun, zeghe, bluzã, pantaloni și bocanci, ai lui fiind rupți și având și numere diferite.
Încolonați, în așteptarea delegației, care sosise, s-a adresat primului intrat, socotindu-l cel mai mare în grad. „Domnule ofițer”, nu cunoștea gradele… colonel parcã, „îmi permiteți sã vã raportez”, și-i spune de echipament.
„Dar, banditule, rãspunse colonelul, cum îți permiți? Tu nu știi nici pânã acum cum trebuie sã raportezi și cui? Trebuie sã te adresezi mai întâi inferiorilor, pentru cã în armatã existã o cale … o cale, o cale...” – și nu gãsea cuvântul potrivit și tot repeta „o cale”…
„Arhaicã”, zic eu, „domnule colonel, arhaicã. O cale arhaicã.”
„Așa, banditule, bravo, noroc sã ai, cã prima condiție o îndeplinești, o cale arhaicã”, dupã care am încremenit, am crezut cã a înțeles cã-mi bat joc de el, dar mi-am revenit, auzindu-l „bravo, deținut, bravo, o cale arhaicã pe care trebuie sã raportezi” - și arhaicã a rãmas.
Aceasta a fost ultima mea intervenție, am scãpat nepedepsit. Norocul era al meu, desigur, mã întrebam a cui era „prima condiție”....
*
*    *
A venit și ziua eliberãrii, 31 octombrie 1959, trecuserã trei ani, așteptam sã primesc biletul de eliberare și hainele civile.
Frații ªomlea erau de serviciu în ziua aceea. La început, nu m-au recunoscut, absența mea din vizorul lor în ultimul timp îi derutase. Cãci mã ținusem de cuvânt și nu le-am mai dat nici o ocazie ca sã-și reaminteascã de mine. Eram acum pentru ei un anonim. Dar dupã ce le-am spus numele, și-au amintit. M-au scos din celulã. „Banditule, cum ai scãpat, nu se poate, e o greșealã, tu nu trebuie sã pleci acasã!“. ªtiau ei ce știau, eu nu aveam de unde sã știu.
Ușa celulei în care eram se deschise brusc, cu mare zgomot și apãru gardianul. Era ªomlea cel bãtrân, unul dintre cei care executau orbește ordinele primite de la superiori, indiferent de consecințele lor. Li se spunea: bandiții sunt dușmanii poporului, deci dușmanii voștri și, ca atare, trebuie exterminați, dacã vreți sã purtați mai departe uniforma voastrã luxoasã, ceasul la mânã, sã aveți aparat de radio acasã și un salariu bun, într-un cuvânt, dacã vreți sã trãiți bine. Era un tip digestiv, cu maxilarele mari și cu parotidele proeminente, cu o rãutate aparte, care i se vedea și în ochi, expresia feței trãda dușmãnie și viclenie. M-a îmbrâncit spre magazie. Aproape mi-au dat lacrimile când, într-o sacoșã ruptã, prãfuitã, roasã de șoareci, de molii și de mucegai, mi-am vãzut hainele pe care le purtasem când am fost arestat: pantalonii, puloverul, un pardesiu cu cordon, pãlãria verde cu boruri mari și pantofii. Îmi zic, a sunat ceasul eliberãrii! Sacoșa cu haine era singura mea avere. Am predat echipamentul închisorii și l-am urmat pe gardian.
Am ajuns la poarta mare a închisorii, nu înainte de a semna o declarație, sub amenințarea armelor, cã nu voi vorbi niciodatã despre regimul închisorii, despre cele vãzute și întâmplate în detenție. În virtutea obișnuinței, unul dintre gardieni, ªomlea cel mic, a încercat sã mã loveascã. I-am fãcut o fentã și a lovit cu bastonul în gol. A repetat lovitura, de data aceasta victima a fost un alt deținut, care se elibera odatã cu mine.
Am crezut cã totul s-a sfârșit odatã cu plecarea de la Gherla, dar cât de tare mã înșelam....
„Încã nu ai scãpat, banditule, te așteaptã o altã pedeapsã, administrativã de data asta!”
„Bandiți sunteți voi” am rãspuns și am fost preluat de milițienii care m-au dus la postul de miliție din Gherla.
Au urmat iarãși repetate luãri de amprente, fotografii în zeci de poziții etc. Nu ne-au dat nici o explicație, am fost bãgat într-o dubã, tot cu gratii, și am pornit pe un alt drum necunoscut.
Simțeam în continuare patul mitralierei în coaste. ªocul produs de aflarea adevãrului cã nu merg acasã, ci cã mã așteaptã o nouã pedeapsã, administrativã, m-a zdruncinat psihic. Eram și acum pãziți, ne numeau încã dușmani ai poporului. Toate acestea mi-au spulberat și ultima speranțã. Eu mã și vãzusem în trenul care mã ducea acasã, la Târgu-Jiu…
Era 2 noiembrie 1959, ploua torențial, bãtea vântul de Bãrãgan. „Am ajuns”, spuse milițianul de lângã mine. Sosisem în comuna Perieți. Am traversat linia feratã pentru a ajunge în satul Fundata, unde am fost predat șefului postului de miliție, care m-a anunțat cã încã nu sunt liber și cã sunt aici cu domiciliul obligatoriu pentru o perioadã de doi ani de zile – pedeapsã stabilitã arbitrar, fãrã nici o judecatã.
Era încã întuneric când am ajuns la sfatul popular. Se întrezãreau câteva case, erau foarte rare. Eram cu încã un deținut, eliberat de la Gherla odatã cu mine. Nu-l cunoșteam, ni s-a repartizat o casã împreunã. „Asta-i casa voastrã”, a spus milițianul, nolens-volens - aceasta este situația.
“Casa” n-avea ușã la intrare, doi pereți erau dãrâmați, pãmântul de pe jos nu fusese probabil mãturat niciodatã, nu avea nici sobã, fereastra exista, dar geamul era spart. O colibã de chirpici, acoperitã cu stuf, pãrãsitã, acesta era „domiciliul”.
Am adormit într-un colț, pe un așternut de paie, acoperindu-mã cu pardesiul meu și cu restul de paie din culcuș.
M-am trezit aproape de prânz, mi-era frig și foame. Am bãtut la poarta primei case, nimic, oamenii erau plecați la lucru, probabil. Am bãtut la a doua, la fel, nici un rãspuns. În sfârșit, la a treia casã a ieșit o doamnã. De la dânsa am aflat cã erau acolo, tot cu domiciliul obligatoriu, deportați – basarabeni, macedoneni și alte naționalitãți, majoritatea fiind sârbi din Banat, precum și deținuți politici, aduși aici dupã expirarea anilor de detenție, tot cu pedeapsã administrativã, fãrã proces și fãrã judecatã.
Arhivele M.A.I. evidențiazã politica de deportare pusã la punct în detaliu: n-a fost un accident istoric. Planificarea deportãrii nu a vizat doar categoriile din zone geografice considerate „sensibile”: fuseserã „programați” 27.000 de români, 10.000 de germani, 3.000 de alte naționalitãți. Bãrãganul, ca zonã de domiciliu forțat sau obligatoriu, viza nu numai scopurile economice urmãrite de regim, ci și cel de disciplinare politicã a deportaților.
Statutul de domiciliu forțat sau obligatoriu îngrãdea mobilitatea la perimetrul așezãrii de reședințã, permițând deplasarea doar pe o razã de 15 km, astfel cã întreaga existențã privatã se reducea la suprafața restrânsã a localitãții domiciliului obligatoriu.
Acesta era statutul deportaților, ca un stigmat. Comuna Perieți și satele dependente de ea: Misleanu, Stejarul, Pãltiniș, Fundata, cu teritoriul brãzdat de lacul sãrat cu același nume, sunt amplasate în partea central-sudicã a județului Ialomița. Satul Fundata este la o distanțã de 3 km nord de Perieți și la 13 km distanțã de Slobozia, în imediata apropiere a lacului Fundata. Avea atunci 350 de locuitori, care se ocupau cu agricultura, creșterea vitelor, a oilor (mai ales macedonenii), cultivarea viței de vie etc., la Perieți existând o mare stațiune viticolã.
Doamna Frunzã, cea care mi-a deschis când am bãtut la ușa casei sale, era o femeie foarte amabilã, cu o înfãțișare blândã, având în jur de 30 de ani dar îmbãtrânitã prea devreme. ªtia cu exactitate ce trebuie sã-mi dea sã mãnânc pentru ca, treptat, sã ajung la o alimentație normalã. Am mai rugat-o sã-mi împrumute 10 lei. Voiam sã-i anunț pe ai mei cã sunt în viațã și cã sunt sãnãtos.
(Va urma)

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta