Social • Memoriile unui participant la mişcările studenţeşti din Timişoara – Dr. Octavian Vulpe

Umilit, dezamăgit că nu-mi acorda nimeni nici o şansă, m-am îmbolnăvit. Singurătatea mă urmărea, parcă era o fatalitate.

Am solicitat un loc de muncă, indiferent unde şi indiferent ce. Am aflat de un post de colector de fiare vechi, unitatea având centrul la Craiova, post de muncitor necalificat, eram gata să accept orice fel de muncă, pentru a-mi asigura cât de cât existenţa. Dar, peste tot, refuzul la cererile mele era categoric. Nici la spital, unde am apelat pe baza celor patru ani de facultate, nu am avut loc, nici măcar ca infirmier sau ca brancardier – aceleaşi motive, acelaşi refuz de la serviciul de cadre, care era în ton cu conducerea spitalului. Nu prea eram bine îmbrăcat – mi-am zis că, poate, haina face pe om şi l-am rugat pe tata să-mi dea costumul lui cel nou. “Ia-l, tată, ţi-l ofer cu plăcere, e costumul meu de şedinţă”. Era însă cam mic, totuşi l-am îmbrăcat – degeaba, nici cu el nu am avut succes.

Izolat în continuare, hărţuit de Securitate, eram chemat mereu acolo, cu asigurări că sunt omul potrivit pentru ei. “Avem nevoie de informaţiile tale, pentru care vei primi recompense mari”, însă eu refuzam sistematic “oferta”.

Nu ştiam ce să mai fac...Într-un final m-am apucat de grădinărit. Casa noastră avea o grădină mare, iar arta grădinăritului am învăţat-o de la părinţii mei, care erau buni gospodari; vindeam la piaţă salată, varză, roşii, pentru a scoate câţiva bănuţi ce-mi rămâneau mie.

Umilit, dezamăgit că nu-mi acorda nimeni nici o şansă, m-am îmbolnăvit. Am fost internat la Spitalul Nou, aşa îi spunea atunci Spitalului Judeţean, cu stare generală precară, cefalee, febră, frisoane, inapetenţă, junghi toracic. Puncţia pleurală de a doua zi a pus diagnosticul de pleurezie.

Asistenta de serviciu, împreună cu medicul curant, mă anunţă că am o vizită. Şi, imediat, doi necunoscuţi îşi fac apariţia în salon; uitându-mă bine, l-am recunoscut pe unul dintre ei, era un securist, nu-i scriu numele, era vecin cu mine, locuia cu câteva case mai jos spre Romaneşti – celălalt era prietenul şi colegul lui, în civil. “Să fie dus la camera de gardă aşa cum se găseşte”, au ordonat cei doi, pe un ton de superioritate. Fără să ţină cont de starea în care eram, cu o bestialitate greu de descris în cuvinte au început să mă insulte şi să mă ia la palme, cerându-mi din nou să colaborez cu ei. N-am mai rezistat, eram la capătul puterilor...”Nici atâta lucru nu pricepeţi, animalelor, vânduţilor, sataniştilor, nu am acceptat după gratii şi o să accept acum, când sunt un om liber?”. Cele două brute au continuat să mă lovească, furioase, dezamăgite de insuccesul lor. M-am trezit târziu, în salon. Cu febră, plin de lovituri, am crezut ca ăsta mi-e sfârşitul.

Nici o rază de lumină în viaţa noastră nu se întrezărea. Am hotărât cu Cristina că e mai bine să ne despărţim, să-mi duc povara singur mai departe.

Am condus-o la gară - chinuit şi scurt mariaj. Trenul a pornit, ne-am îmbrăţişat. Avea un şal de mătase verde, mi l-a pus la gât şi nu-mi mai dădea drumul, în final am sărit din tren, m-am rostogolit de câteva ori, m-am ales doar cu câteva vânătăi, am scăpat ieftin, săritura putea fi fatală…După trei luni, am semnat citaţia de divorţ, bineînţeles din vina mea.

Singurătatea mă urmărea, parcă era o fatalitate. Orice fată căreia îi dădeam întâlnire, a doua zi nu mai venea, era atenţionată de binevoitori că o paşte un pericol mare; i se spunea “Fii atentă cu cine vorbeşti, e fost deţinut politic”. Foarte puţini dintre foştii mei colegi aveau curajul să vorbească cu mine sau să mă însoţească la o prăjitură, la un film, la o bere.

Între timp, în fiecare lună, solicitam la Ministerul Sănătăţii reînmatricularea mea. Era în vara anului 1965, după 9 ani de la întreruperea facultăţii, când, în sfârşit, am primit vestea mult aşteptată: am fost reînmatriculat în anul IV la Facultatea de Medicină Generală din Timişoara. O zi fericită pentru mine, iată-mă iarăşi student! “Vă facem cunoscut că aţi fost reînmatriculat în anul IV în anul universitar 1965-1966, cu diferenţele de examen ce vi se vor cere” – suna, sec, conţinutul aprobării.

Am luat trenul, ceva bănuţi economisiţi de mama şi am plecat la Timişoara. După 9 ani am regăsit Timişoara, emoţionat, fericit că am contribuit şi eu, o mică scânteie, la flacăra libertăţii. Supravegherea mea a continuat, mulţi ani după aceea, umbră ce mă urmărea pretutindeni.

În afişierul facultăţii eram deja trecut în grupa 16, anul IV. Primul gând a fost să-mi caut o gazdă, ca să pot învăţa pentru examenele de diferenţă, pe care le-am dat şi le-am luat până la începerea anului universitar. Cei trei ani de facultate pe care îi mai aveam de făcut erau firul de păr de care mă agăţam, erau speranţa că totuşi, îmi voi vedea visul împlinit: acela de a deveni medic. Voinţa mi se trezise din nou, speram să pot recăpăta dragostea, iubirea sincera, prietenia adevărată, încrederea în oameni.

 

Am strâns în candeli lumânări

S-aprind făclia vieţii,

Ce stinsă fu, în anii grei,

Trecuţi, ai tinereţii.

Şi-am adunat din sfânta viaţă

Doar bruma fericirii,

Şi am făcut apoi din ea

O torţă-a supravieţuirii!

 

Trecuseră totuşi nişte ani de când nu mai aveam nici o legătură cu Medicina, cu Spitalul. Colegii mei din prima studenţie erau, acum, unii, asistenţi universitari, şefi de lucrări, conferenţiari - cei care au îmbrăţişat cariera universitară - iar alţii, medici specialişti. Dar mie nu mi se părea aşa mult; dintre colegii din studenţia a doua, unii dăduseră de mai multe ori admiterea, aşa că diferenţa de vârstă dintre noi nu era exagerat de mare.

Colegii din prima studenţie de care-mi mai amintesc - Caius Streianu, Gheorghiţă Ivan, Gică Pacupu, Ponepi Petrescu m-au primit cu multă căldură şi m-au ajutat să depăşesc acele momente grele de adaptare, să ajung să fac faţă cerinţelor din clinică, de la cursuri, şi lucrări practice, de la prezentările de cazuri. Am avut şansa, reînmatriculat fiind, să întâlnesc oameni minunaţi şi în perioada celei de-a doua studenţii. Costel Constantinescu, şeful de grupă şi soţul Lidiei, Jenică Brătăşanu, Ion Paicu, Gheorghiţă Ioan m-au ajutat mult să recuperez toţi aceşti ani în care am fost rupt de Medicină.

În scurt timp, barca dusă de valuri în larg a revenit la mal. Visul a devenit realitate, am terminat facultatea, am dat examenul de stat şi am prins, cum era atunci, în ordinea mediilor, judeţul Gorj, cel pe care mi-l doream. Sacrificiile părinţilor şi fratelui meu, care mi-au trimis bani în toţi aceşti ani, nu au fost zadarnice. După şase luni de stagiu, la Spitalul Târgu-Jiu, secţia Medicală şi la Policlinică, am primit transferul solicitat la Sanatoriul TBC Tudor Vladimirescu.

 

Că nu te-nalţi de jos până nu cazi

Cu fruntea-n pulberea amară,

Şi de re-nvii în cântecul de azi,

E c-ai murit în plânsetul de-aseară.

Radu Gyr

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.