Social • Obezitatea, boala secolului

Unul dintre principalele motive pentru care oamenii vor să facă sport în ziua de astăzi este nemulţumirea faţă de propriul „look". Unii sunt prea slabi, dar cei mai mulţi care se înscriu în cluburi de culturism şi mai ales de fitness sunt supraponderali. Dezamăgiţi de nenumărate regimuri încercate de-a lungul anilor, ei recurg în cele din urmă la cea mai eficientă soluţie: exerciţiul fizic.

Încă nu se ştie cu certitudine dacă obezitatea este o boală. Dar, din ce în ce mai mulţi oameni se îmbolnăvesc la simplul gând că au câteva kilograme în plus. Cultul modei trupului subţire, al siluetei ideale, mistică „formei" şi a lui „simte-te bine în pielea ta" cunosc, primăvara, o adevărată înflorire. Aceasta frenezie a siluetei subţirei se justifica ea şi din punct de vedere medical? În orice caz, ultimele descoperiri ale specialiştilor incita la a considera obezitatea – sau măcar îngrăşarea – cu alţi ochi. Şi la a formula unele întrebări: sunt kilogramele în plus chiar de prisos? Dacă totuşi anumite forme de obezitate nu prezintă inconveniente pentru sănătate? Oare nu sunt ineficiente majoritatea regimurilor alimentare? În cele ce urmează vă prezentăm explicaţiile date revistei „MUSCLEMAG" de câţiva specialişti americani, explicaţii referitoare la rolul jucat de ce este înnăscut, dobândit, la efectele greutăţii corporale asupra compoziţiei sângelui, fecundităţii, longevităţii.

 

Formulele greutăţii ideale

 

Unde începe obezitatea? Medicii lui Moliere, specie care mai dăinuie şi astăzi, au răspunsul gata pregătit: pentru a nu fi obez, e de ajuns să fii „normoponderal". Când aceasta greutate „normală" este depăşită cu 10-20 la sută, medicul vorbeşte de „suprapoderalitate". Obezitatea adevărata se situează intre +20 şi +50 la sută peste această faimoasă greutate „normală". Dincolo de aceasta, medicină nu mai găseşte cuvântul adecvat pentru a-l califica pe „contravenient". Bine, dar cum se poate defini, în mod obiectiv, greutatea ideală, cea care nu trebuie depăşită? În această privinţă exista posibilitatea de a alege între mai multe formule. Cele două formule mai des folosite sunt:

 

GIT (greutatea ideală teoretica) a lui Lorentz

 

- La bărbaţi:

 

GIT = (H - 100) - [(H - 150) / 4]

 

- La femei:

 

GIT = (H - 100) - [(H - 150) / 2]

 

(„H" fiind înălţimea exprimată în centimetrii)

 

IMC (indicele de masă corporală)

 

IMC = G / H2

 

Adică se împarte greutatea G (în kilograme) la pătratul înălţimii H (în metri).

 

Indicele ideal se situează în jur de 23 pentru bărbaţi şi 22 pentru femei. De pildă, un bărbat de 1,80 m şi 75 kg are un IMC de 23,1. Dincolo de 30 este cazul să ne îngrijorăm.

Bineînţeles matematica obezităţii nu se limitează la aceste două modeste reguli. Au fost imaginate nenumărate formule de la RAMBF (raport adipo-muscular brahio-femural) şi până la RPRBPRC (raportul dintre perimetrul rădăcinii braţului şi cel al rădăcinii coapsei). Se poate, de asemenea, măsura grosimea pliurilor cutanate şi face apoi, raportare la tabele de cifre adecvate pentru a vedea dacă există o situare în norma. Dacă matematica i-ar face pe oameni să slăbească, n-ar mai exista obezi?

Deloc lipsiţi de imaginaţie, cercetătorii care se ocupa de obezitate au inventat o nouă categorie de animal de laborator: şoarecele de cofetărie. „Revista Internaţională de Nutriţie şi Metabolism" îl defineşte astfel: „Şoarecele de cofetărie este, într-un fel, un şoarece normal, lăsat în libertate într-un depozit de delicatese, având acces la o hrană variată şi gustoasă - spre deosebire de bietul său văr din laboratoarele obişnuite, care e hrănit cu granule insipide şi mereu de acelaşi fel." Oricine poate ghici: şoarecele de cofetărie devine, indiferent de tipologia sa, obez. Un pediatru, specialist în obezitatea copiilor, dr. Alfred Bernager, constată: „Copilul de astăzi a absorbit la 12 ani, tot atât zahăr cât mâncau bunicii săi de-a lungul întregii vieţi „, iar marele Buffon a scris: „Ce are mai bun de făcut şoarecele prins în capcană? Să mănânce brânza."

În orice caz, dacă obezitatea nu îl ameninţă pe om în aceeaşi măsură ca pe şoarece, ea este o problemă ce se ridica, într-un fel sau altul, în faţa multor membrii ai speţei umane. Şi riscă să devină din ce în ce mai îngrijorătoare, dat fiind că suntem confruntaţi cu două tendinţe opuse: în timp ce publicitatea incita la indopare, modă siluetei şi sindromul „costumului de baie" culpabilizeaza la cel mai mic semn de îngrăşare. Este o mare contradicţie între două lumi diferite: în timp ce orientalii venerează grăsimea lui Buddha şi-i admira pe luptătorii de sumo, singurii sportivi cărora li se cere să depăşească greutatea de 150 kg, occidentalii tind către corpuri suple, definite, ba chiar către trupuri foarte musculoase, ca ale culturiştilor zilelor noastre. Exista şi lucruri ciudate pe lume, legate de supraponderali. De exemplu, indienii „pimas" care trăiesc în anumite regiuni ale Mexicului şi ale Arizonei sunt caracterizaţi de o obezitate naturală destul de pronunţată, care a atras atenţia cercetătorilor. Un articol publicat în New England Journal of Medicine încearcă să dea o explicaţie acestui fenomen: graşii „pimas" au, într-un fel nevoie de greutatea lor; abia atunci când au atins-o, când cântăresc destul de greu, ei încetează să se mai îngraşe şi reuşesc - tocmai datorită greutăţii lor, care costă destul de mult pe plan energetic – să ardă toate caloriile pe care la absorb.

Ştiinţa aproape a elucidat metabolismul energetic al subiectului obez, chiar dacă studiile se lovesc, în continuare, de deosebirile frapante care fac ca, la o alimentaţie echivalentă, unii să se îngraşe şi alţii nu. Să cităm doar o certitudine dobândita: cauzele obezităţii sunt multifactoriale, cum se spune ori de câte ori nu s-a ajuns la o explicaţie definitivă.

Obezitatea este, măcar parţial, ereditara adică transmisă descendenţilor, dar nimeni nu poate pune mâna în foc că e genetica: transmiterea se face, poate, pur şi simplu prin intermediul obiceiurilor alimentare familiare. Ea este fără îndoială înscrisă în reţetele de mâncare şi de prăjituri, nu neapărat în cromozomi. E vorba, adică, doar de o „transmitere" de natura culturală. Ce facem noi, oamenii, cu caloriile pe care le absorbim? Doctorul Jacques Fricker, nutritionist, membru în echipa profesorului Marian Apfelbaum de la spitalul Bichat din Paris, prezintă detaliile: „ În medie, în cazul unui individ normoactiv care trăieşte în oraş, 70% din energia alimentară este absorbită prin metabolismul de repaus, metabolismul de bază, deci de funcţionarea corpului, chiar dacă e imobil sau adormit. 10% din aceste calorii sunt consumate prin efect termic – adică sunt prelevate ca un fel de taxa, de punere la dispoziţie, pentru transformarea alimentelor brute în metaboliți utilizabili. În sfârşit, 20% din calorii sunt arse prin activităţile fizice şi servesc drept carburant pentru mişcările noastre."

Da, aţi citit bine: dacă vă hotărâţi să nu mai faceţi, niciodată, nici cea mai mică mişcare, să nu mai ridicaţi nici măcar un deget, va trebui totuşi să absorbiţi 70 + 10 = 80 % din raţia dumneavoastră obişnuită. Fracţiunea legată de activităţile fizice este foarte mică. De altfel, calculele arată că trebuie să parcurgi aproximativ 2 km pe jos, pentru a arde valoarea energetică a unui corn. Concluzia: nu putem slăbi decât făcând foarte mult sport şi mai ales făcând sport în mod inteligent, ceea ce este sinonim în acest caz cu „eficient".

Dar să vorbim de metabolismul obezului stabil - acela care nu slăbeşte: metabolismul sau de repaus este mai puternic şi consumă mai multe calorii, pentru că maşinăria de întreţinut este mai mare. Cheltuielile sale energetice, legate de exerciţiul fizic, sunt la fel de mari, pentru ca masă corporală de deplasat este mai grea şi pentru ca aşa cum indica toate studiile, obezul se mişca tot atât cât şi normoponderalul. Rămâne cheltuiala de calorii prin efect termic: nu exista nici un motiv ca ea să fie mai mică; ba dimpotrivă. Una peste alta, este evident că obezul are nevoie de mai multă mâncare.

Dar dacă aşa stau lucrurile, ce se întâmplă dacă el se apuca să mănânce mai puţin? Bineînţeles, slăbeşte foarte repede cu câteva kilograme. Dintr-odată metabolismul sau de baza devine mai puţin lacom, pentru ca masă de întreţinut devine mai mică. Mişcările sale consuma mai puţine calorii; cota de alimente arse prin efect termic scade deopotrivă. Concluzia: obezul slăbit - pentru că mănâncă mai puţin - este, de acum încolo, condamnat să mănânce din ce în ce mai puţin. Obezitatea lui, care-i servea la eliminarea caloriilor de prisos, nu mai exista pentru a-l proteja. Dacă vreodată hotărăşte că a slăbit destul şi reîncepe să mănânce la fel ca înainte, după poftele sale naturale, atunci îşi va redobândi foarte repede greutatea iniţială şi chiar ceva în plus. Este un fenomen bine cunoscut de cei obezi.

Din toate aceste motive, astăzi, medicii - cel puţin aceia care fac parte din noua generaţie de nutriționiști – se gândesc de două ori înainte de a pune un pacient la cură de slăbire. Obezitatea este analizată în amănunt, se încearcă identificarea cauzelor ei profunde, care sunt aproape întotdeauna psihice, în speranţa de a se „deconecta angoasa care conduce la pulsiuni bulimice", cum spune dr. Frederic Saldmann. Numai obezii androizi (cei „graşi în partea de sus") sunt în general, luaţi în serios pentru un tratament medical de urgenţă: „ Suprasarcina ponderala androidă constituie un foarte puternic factor de risc pentru diabet, ateroscleroza, hipertensiune, guta, calculi renali etc."

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.