Social • Prăbuşirea... salvatoare

Nici Biserica, nici Armata nu mai sunt ce-au fost. Astfel, dacă în ianuarie 2009 Biserica se bucura de 89,3% încredere, în ianuarie 2011 instituţia este cotată la 81,9%, conform unui sondaj IMAS. (sursa Adevărul).

Mândria de a persista este specifică spaţiului mioritic. Continuitatea o considerăm o virtute, făcând din ea un scop în sine, fără a fi preocupaţi de calitatea sau direcţia ei. Drept urmare, tradiţia este idealizată, ignorându-se faptul că vechimea nu conferă o certitudine a calităţii. Iar persistenţa în tradiţii anoste poate tăia chiar aripile care să ne dea şansa supravieţuirii. Iniţiaţi în managementul formelor anacronice ignorăm faptul că acestea au avut întotdeauna menirea de a ucide fondul şi de a arunca societatea umană într-o iluzorie siguranţă. Faptul că se constată o scădere a încrederii în cele două instituţii cu valenţe autoritare (armata şi biserica) poate induce şi ideea unui refuz al tradiţionalismului, dar şi etalarea unei maturităţi pozitive. Ceea ce pare a fi îngrijorător poate fi de fapt salvator! Mimetismul religios are şansa de a fi spulberat! Şi acesta este marele câştig al lipsei de încredere! Fiindcă în spaţiul românesc religiozitatea s-a confundat prea adesea cu ritualismul, spiritualitatea cu tradiţionalismul şi Biserica cu Divinitatea. Formele au primat asupra fondului creând în final o specie umană care nu se mai regăseşte în fondul spiritual, ci doar în formele bisericeşti. Boala este veche şi ne-am molipsit de ea complăcându-ne în apatie etică. Cum am putea interpreta altfel observaţiile secretarului italian al domnitorului Petru Cercel care, călătorind în secolul sec. XVI-lea prin spaţiul românesc, constată referitor la strămoşii noştri că „sunt foarte atenţi la lucruri mărunte, cred în visuri şi în prevestiri, nu se îngrijesc prea mult de conştiinţa lor, deoarece trăiesc prea mult după legea firii decât după religie. Şi ca oameni lipsiţi de ştiinţă de carte şi care n-au cine să-i înveţe cum să trăiască creştineşte, ei nu socot drept păcat multe lucruri grave sau se prefac şi consideră că nu le ştiu. În schimb sunt foarte grijulii cu posturile mari şi mici, astfel că s-ar lăsa mai bine să moară decât să calce o zi de post, chiar dacă ar fi siliţi acest lucru şi de foame şi de boli necruţătoare". (Franco Sivori, Memorial de călătorie, 1588). Este o certitudine faptul că foarte mulţi români îşi exprimă în mod mecanic religiozitatea. Moralitatea nefiind niciodată „specialitatea casei". Discrepanţa între valorile declarate şi cele practicate sunt mai mult decât evidente. Însă, pe cine mai îngrijorează? Pentru majoritatea populaţiei înfiorător ar fi doar pierderea simţului tradiţional şi nu constatarea eşecului unei paradigme în care şi-a exprimat până acum „talentul” de homo religiosus. Pierderea încrederii în biserică poate fi, de fapt, un vot de blam faţă de ceea ce a menţinut în imobilism o întreagă societate şi poate dă şansa reformării şi unei instituţii care dă tot mai mult senzaţia unei evadări din realitate. Şi, poate mai esenţial de atât, vom fi convinşi că principiile creştine nu se declară, ci se practică! Nu se ritualizează, ci se valorizează! Transmiţându-se nu prin mimetism, ci prin schimbare de mentalitate. Cine ştie, poate că o prăbuşire ne-ar da ultima şansă de a ne mai menţine în Europa! ...

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta