Social • Psihologia poporului român

Nimic nu este mai şocant decât să vezi că ceea ce ai crezut tu a fi rodul unei gândiri originale, proprii, este de fapt doar o redescoperire prin metode empirice a ceea ce alţii au stipulat deja cu multe zeci de ani în urmă… Sau sute… Aşa mi s-a întâmplat când am început să citesc „Psihologia poporului român", a lui Constantin Rădulescu-Motru…

• „Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecvenţa cu sine însuşi a grupului cine se întreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost prezent, şi eşti român, atunci eşti om de caracter".
• „Nu este ţară în hotarele lumii civilizate în care «gura lumii», «gura satului» să aibă mai multă trecere ca în ţara noastră! Cele mai multe din convingerile noastre sunt întemeiate pe «zvonul public» – şi numai foarte puţine pe dovezile adunate de noi personal. Se spune «lumea zice»; şi dacă «lumea zice», românul, individual luat, pare că înţelege că tot aşa trebuie să zică şi el”.
• „Cunoaşterea sufletului unui neam, cu dezvăluirea calităților şi defectelor acestuia, nu este o operă de patriotism, ci este o serioasă operă de știință. Această cunoaştere trebuie să o stabileşti cu aceeaşi obiectivitate cu care stabileşti orişice altă cunoștință despre lumea fizică. Intenţia bună ce vei fi având de a-ţi preamări neamul nu are ce căuta aici".
• „Nu este calitate bună care să nu fi împodobit vreodată sufletul unui român, precum nu este defect care să nu fi fost sau să nu fie, când şi când, în acelaşi suflet: totalizarea calităților şi defectelor ar fi o împieticărire fără sfârșit".
• „Suntem noi, românii, înrudiţi sufleteşte cu burghezia occidentală, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este să aplicăm şi principiile lor politice şi economice, în mod sincer, înlăturând, pedepsind chiar cu brutalitate toate apucăturile care ne depărtează; vom fi burghezi sinceri, nu de paradă.

Suntem noi, românii, dimpotrivă, străini sufleteşte de burghezii occidentali, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este că, înainte de a copia legi şi instituţii burgheze, să începem prin a ne studia pe noi înşine, ca să vedem cine suntem şi ce putem.

Ruşine nu este pentru poporul care se ştie deosebit sufleteşte de popoare glorioase şi puternice, dar este ruşine pentru poporul care n-are curajul să-şi cunoască firea şi destinul".

• „Oricâte date statistice şi observaţii scoase din experienţă am avea strânse asupra vieţii sufleteşti a poporului român, întrucât lipseşte conştiinţa clară a finalităţii spirituale a acestei vieţi, interpretarea datelor se va face în mod nesigur”.
• „Despre individualismul românesc s-a vorbit adeseori. Unii au făcut dintr-însul principala trăsătură caracteristică a românului. Românului nu-i place tovărăşia. El vrea să fie de capul lui. Stăpân absolut la el în casă. Cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui. Din această cauză el înclină puţin spre anarhie. Acest individualism românesc însă nu implică spiritul de iniţiativă în viaţa economică şi prea puţin spiritul de independenţă în viaţa politică şi socială, cele două însuşiri prin care se caracterizează individualismul popoarelor culte apusene şi care constituie sufletul burghez. Marea majoritate a populaţiei satelor româneşti n-are într-însa nici o asemănare cu sufletul burghez. Din mijlocul ei nu ies indivizi întreprinzători, care să-şi rişte odihnă şi avutul pentru a se îmbogăţi prin mijloace neîncercate.

Populaţia satelor româneşti, dimpotrivă, stă sub tradiţia muncii colective. Fiecare sătean face ceea ce crede că va face toată lumea. N-are curajul să înceapă o muncă, decât la termenele fixate prin obicei. A ieşi din rândul lumii este, pentru săteanul român, nu un simplu risc, ci o nebunie".

• „. . . individualismul românesc este o simplă reacţie subiectivă, un egocentrism, sub influenţa factorului biologic ereditar”.
• „O caracteristică a sufletului românesc, care se poate constata iarăși de la o primă privire comparativă, este neperseverenţa la lucrul început. Românul este greu până se apucă de ceva, că de lăsat se lasă uşor, zice un scriitor popular (Creangă). Activitatea românului o compară mulţi cu un foc de paie. În Apus, omul se înfige adânc cu munca sa în natură; românul rămâne la suprafață. Omul din Apus face opere durabile, pe când românul improvizează".
• „Pentru precizarea individualismului românesc, ne-ar fi de folos măsurători care să se raporteze la evoluţia personalității şi în special acelea care ar indica procentul celor egocentrici. De asemenea de mare folos ar fi măsurătorile care stabilesc proporţia supranormalilor, normalilor şi subnormalilor în colectivul românesc. Nu avem nici de unele, nici de altele. Singurele date statistice pe care le avem şi le putem folosi pentru scopul nostru sunt datele privitoare la raportul dintre numărul elevilor care se înscriu în şcoli şi numărul elevilor care absolvă şcoală. Acest raport este uimitor. Interpretarea lui ne duce la constatarea că sufletul românesc, într-o chestiune aşa de serioasă cum este aceea a educaţiei, se manifestă într-un mod excesiv de subiectiv. Cea mai mică greutate ivită în calea educaţiei este motiv de întrerupere. Marea majoritate a elevilor noştri nu ajung să practice carierele pe care le indică titulatura şcolilor în care ei au pornit să se înscrie, ci practică ceea ce improvizaţia le-a dăruit".

Fragmente din „Psihologia poporului român", de Constantin Rădulescu-Motru – 1937…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta