Social • PUTEREA DE A INVINGE Memoriile unui participant la mişcările studenţeşti din Timişoara – Dr. Octavian Vulpe

6. Gherla, casa românilor patrioţi

Partea 2

 

În infernul apocaliptic al închisorilor lumii comuniste, ca să poţi supravieţui, trebuia să-ţi găseşti o ocupaţie, o preocupare. Cea mai obişnuită metodă de a te smulge din nenorocirea în care te zbăteai era să înveţi ceva. Avantajul era că aveai şi de la cine.

Tot ce a avut ţara mai bun, cu adevărat de excepţie, elita cu care orice societate s-ar fi mândrit, în acest “lagăr socialist” era oprimat, marginalizat, întemniţat, supus exterminării, executat direct.

Nu aveai pe ce scrie, un capăt de creion şi un petec de hârtie te puteau costa viaţa, dacă erai turnat că le ai sau erau găsite la percheziţie. O bătaie zdravănă sau o izolare într-o celulă rece îţi puteau fi fatale. Se învăţau de toate: limbi clasice şi moderne, poezii. Unii sculptau o bucăţică de os găsită în ciorbă, şi asta în măsura posibilităţilor, pentru că, în timp, experienţa călăilor în distrugerea personalităţii omului a devenit tot mai diabolică. Nu mai aveai voie şi posibilitatea să faci nimic din cauza strictei supravegheri şi a percheziţiilor foarte dese, fiind imposibil să ascunzi chiar şi un ac.

Am văzut ţărani recitând din Kipling în limba engleză sau muncitori care învăţaseră poezii franţuzeşti de Valery sau Paul Verlaine. Am întâlnit tineri care au parcurs tot materialul ce se preda la liceu şi, dacă s-ar fi luat la întrecere cu orice absolvent de liceu, ar fi câştigat concursul.

Literatura română avea prioritate, de la „Luceafărul” lui Eminescu la „Psalmii” lui Arghezi, pastelurile lui Alecsandri, la contemporanii, atât de apropiaţi nouă: Radu Gyr, Nichifor Crainic şi alţii. Poeziile lui Radu Gyr reflectau cel mai bine amara noastră viaţă, cu toate lacrimile şi suferinţele greu imaginabile.

Atunci când nu mai puteai suporta foamea, nedreptatea, umilinţa, sau când erai pedepsit, bătut, însetat, băgat în frig, la izolare sau în carceră, te rugai, pentru că ruga era singurul sprijin, sau recitai în neştire. Mă întrebam: oare afară, în libertate, aceste versuri vor mai cunoaşte circulaţia şi gloria pe care au avut-o în închisoare? Poate că da, poate că nu...

La Gherla erau aproximativ 6000 de „deţinuţi politici”, poate cel mai paradoxal titlu de nobleţe din istoria umanităţii fiindcă nu-l puteai cumpăra cu bani, fiindcă cei ce l-au avut nu l-au dorit, iar cei ce l-au acordat au vrut să denigreze şi de fapt au înnobilat.

Comandantul închisorii era maiorul Gonciu, locotenentul Istrate era adjunctul, iar ofiţer politic – unul Croiciu, protejat al lui Dej. În vârstă de 50 ani, înalt, cu o figură hidoasă, ceafa lată, buzele subţiri ce nu acopereau bine cei doi incisivi mari, albi, cu o burtă de batracian şi un rânjet de fiară.

Istrate era singurul care nu purta cizme, ci pantofi, umbla mereu fără caschetă, cu pantalonii călcaţi la dungă, parfumat, elegant, fuma ţigări Virginia. Iar în suita lui Croiciu mai erau, în ordinea răutăţii, fraţii Şomlea: cel bătrân – plutonier, cel mic („câinele roşu”) - sergent, recrutaţi din pleava societăţii.

Eram în Pavilionul I, într-o celulă cu şapte colegi. Era la apelul de seară, la care nu lipseau Croiciu şi suita lui. Trebuia să te prezinţi, stând în poziţie de drepţi: „Domnule comandant, sunt deţinutul…, condamnat la… ani pentru infracţiunea de…”.

Era primul apel din prima seară, era prima întâlnire cu Croiciu. Eram ultimul în şirul de şapte şi nu am vrut să iau nici poziţia de drepţi şi nici să mă prezint. I-am spus că sunt deţinut politic, nu sunt subalternul lui, nu sunt deţinut de drept comun. Dar Croiciu nu putea concepe ca un deţinut politic să-l înfrunte, să nu se supună regulamentului închisorii. Scrâşnea din dinţi, privind mereu la cizmele lui, lustruite cu atâta grijă de subalterni. Încreţindu-şi fruntea şi ridicând tonul, spune: „Tu, primul, mai prezintă-te odată, să audă banditul, să-nveţe cum să se prezinte la comandant”. Colegul din capul rândului repetă formula de prezentare în poziţie de drepţi. Dar nici acum nu am luat poziţie de drepţi şi nu m-am prezentat. Croiciu a repetat figura cu toţi ceilalţi deţinuţi, pentru a-mi arăta cum trebuie să mă prezint, dar tot nu m-am supus. „În dosarul meu scrie cine sunt, ce am făcut, pentru ce sunt condamnat şi câţi ani am de executat” am încercat eu o glumă amară. O lovitură de cizmă în burtă – şi m-am trezit în braţele caraliilor din înalta suită, care, urmând exemplul şefului lor, au continuat să mă lovească. „Cele mai grele lanţuri banditului, puneţi-le repede la nicovală, bateţi-i lanţurile în nituri!”, a răcnit Croiciu. Şi au început în grup să mă lovească cu pumnii, cu picioarele, cu bastoanele. Lanţurile erau atât de lungi şi de grele că nu puteam merge cu ele. „Hai, dă-i drumul, banditule!” – strigau, continuând să mă lovească –, „la zarcă cu tine, te învăţăm noi cum trebuie să te prezinţi la domnul comandant!”. Am luat lanţurile în braţe, zală cu zală şi, încercând să mă feresc de lovituri, am parcurs circa 60 m fără a scoate un cuvânt.

M-au aruncat în zarcă, o celulă neagră, întunecoasă, umedă, cu un pat metalic neechipat, pe care m-am aşezat să-mi trag sufletul.

După 10 minute, un caraliu a deschis brusc uşa şi mi-a pus la mâini alte lanţuri şi, imediat după el, altul, mi-a pus şi la picioare.

Era primul contact cu celula, singur. Nu puteam să-mi imaginez că o fiinţă umană poate ascunde atâta ură şi răutate, deşi cunoşteam dictonul latin „homo, homini, lupus est”.

Regimul de izolare era înfricoşător, cu mâncare la trei zile, iar celelalte două zile – doar apă cu sare la prânz, iar dimineaţa şi seara nimic. Acolo, în lanţuri, încovoiat, umilit, flămând, în frig, dezbrăcat, doar cu gândurile tale, îmi strigam singurătatea şi disperarea în versuri pe care le cream, vrând parcă să demonstrez lumii şi mie cum pot învinge prin puterea minţii.

 

Noi ne-am pierdut tinereţea bătuţi, umiliţi, chinuiţi,

Voi v-aţi trăit tinereţea şi n-aveţi de unde să ştiţi

Ce-i frigul, ce-i foamea, ce-i singurătatea,

De sfânta idee a dreptăţii legaţi, cu credinţă

Voi n-aveţi de unde să ştiţi.

 

După 30 de zile eram din nou în celulă împreună cu colegii – Gică Păcuraru (Gică Mic), Valentin Rusu, Iulian Stanciu, Heinrich Drobny, Miron Chiraleu şi alţii. Eu eram nebărbierit, slab, epuizat, arătam ca un naufragiat. Aproape m-am vindecat când i-am auzit glasul lui Miron Chiraleu, student în anul IV la Facultatea de Litere, un tânăr minunat, care ne uimea prin vasta sa cultură. Un veritabil talent, avea un glas plăcut, o înfăţişare îngerească, ochi mari, albaştri. Ne ţinea lecţii din istoria muzicii, cunoştea cu lux de amănunte operele şi viaţa marilor muzicieni ai lumii. Era o plăcere să-l asculţi, pentru că uitai de toate. Fusese condamnat la 6 ani pentru ideile sale anticomuniste. Ne-am despărţit de el după doi ani. I-am simţit lipsa, după plecarea lui. A fost mutat la Aiud, împreună cu alţi deţinuţi. N-am ştiut niciodată de ce a fost transferat. Ştiu doar – am aflat mai târziu – că a avut un sfârşit tragic. Sârma cu care se spânzurase aproape că îi tăiase gâtul, mai avea doar 6 luni până la terminarea pedepsei. Nu a mai putut suporta.... Am rămas cu imensul regret că s-a mai dus un mare om; lui i-au urmat sute şi sute de victime ale comunismului, mulţi s-au sinucis... Miron a fost găsit de colegi, caraliii l-au pus într-un sac şi l-au îngropat cine ştie pe unde… Dacă ar putea vorbi atâtea morminte fără cruci....

Am fost apoi mutat în altă cameră iar în patul celulei am găsit, în saltea, un săculeţ de pânză, pe care l-am desfăcut atent şi mare mi-a fost bucuria când am dat peste sute de poezii, scrise foarte, foarte mic, cu tuş negru, dar foarte citeţ: erau versurile lui Radu Gyr şi ale lui Nichifor Crainic, „duşmani ai poporului” şi ei...

Bucuria a fost enormă, dar n-a durat mult, pentru că în scurt timp mi s-a confiscat comoara. Mi-am dat seama că fusesem turnat, fiecare celulă având turnătorii ei. Locotenentul politic Istrate a fost anunţat imediat, la rândul lui l-a anunţat pe Croiciu, care, acum, desigur, e în iad, la stăpânii lui şi alimentează focul în cazanele cu smoală; tot a fost el cazangiu, înainte de a fi căpitan de securitate.

Locotenentul politic era fiu de preot, dar în comportament – satană, arogant, instrument slugarnic, docil al comuniştilor.

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.