Social • PUTEREA DE A ÎNVINGE

10. Medic la Sanatoriul TBC Tudor Vladimirescu

 

Existenţa Sanatoriului TBC Tudor Vladimirescu se datorează fostului ministru de externe Gheorghe Tătărăscu, prin osârdia căruia s-a ridicat acest minunat locaş de sănătate în judeţul Gorj, comuna Runcu, în preajma munţilor Vâlcan şi Parâng (depresiunea Măgura).

Legenda spune că locul construcţiei a fost ales într-un mod cu totul original: localnicii au fost puşi să aprindă focuri în diferite puncte, şi de unde se va vedea cel mai bine focul, adică punctul cel mai înalt (acela a fost conacul lui Tătărăscu), din comuna Poiana, acolo să fie amplasat sanatoriul.

sanatoriul a fost construit de meşteri italieni, cu aproape tot materialul importat din italia, transportat cu mare greutate, cu care trase de boi şi măgari, care au avut de urcat întreaga serpentină ce totalizează 5 km şi are 52 de curbe. denumit iniţial Liga Naţională Antituberculoză sub patronaj militar, cu pacienţi militari şi medici militari, îngrijind veterani din primul război mondial, Războiul de Întregire a Neamului – sanatoriul şi-a câştigat cu deplină îndreptăţire supranumele de „Perla Gorjului”. un bătrân localnic, aflându-se în vizită la sanatoriu, a spus: dea Domnul ca bufniţele şi păianjenii să domnească în acest lăcaş, cred că înţelegeţi sensul acestor cuvinte”.

Într-un camion din dotarea Sanatoriului, am ajuns acolo în data de 21 ianuarie 1968. Sanatoriul era condus de dr. Ruşolea – şef şi de Pantazescu, administrator. Capacitatea era de 600 de paturi, repartizate pe cinci secţii: S1 – TBC extrapulmonară (TBC osteo-articulară); S2 – TBC pulmonară; S3 – TBC pulmonară; S4 – bolnavi operaţi dintre cei din secţia extrapulmonară sau celelalte secţii pulmonare. Sanatoriul avea şi un bloc chirurgical foarte bine dotat, reanimare, săli de sterilizare. Era o curăţenie extraordinară, pardoselile din mozaic policolor ale majorităţii saloanelor, precum şi terasele, pretându-se astfel la efectuarea dezinfecţiei curente şi periodice. Pe atunci, încă nu era construită centrala termică, încălzirea se făcea cu cărbuni.

Cel mai apropiat dintre colegi mi-a fost dr. Gheorghe, şef la dispensarul TBC Motru – Dumnezeu să-l ierte, a murit prea devreme. Cu el m-am înscris la secundariat, ultima serie care a dat secundariatul cu materia din toată medicina internă. Dar de la direcţia sanitară primisem numai tematica cu cele 70 de subiecte din fiziologie, în loc de 350 de subiecte ce cuprindeau tematica din toată medicina internă. Examenul s-a dat la policlinica titan din Bucureşti şi, cu toate încercările noastre insistente de a le explica greşeala direcţiei sanitare, n-am rezolvat nimic. Eram medici din toată ţara, unii s-au retras, noi însă am rămas şi am intrat în examen. Norocul a fost că mi-a căzut o parte din subiectele studiate. Mi le amintesc şi acum: primul subiect a fost diagnosticul diferenţial al adenopatiilor hilare, al doilea – tratamentul pleureziilor, al treilea – complicaţiile ulcerului.

A urmat examenul de medic specialist, un curs de 11 luni la institutul de ftiziologie, după care, cu forţe noi şi cunoştinţe noi, mi-am continuat viaţa şi activitatea în sanatoriu, contribuind la rezolvarea a mii de cazuri de bolnavi; (spun rezolvare pentru că în tuberculoză nu există vindecare totală), respectând întotdeauna jurământul lui Hipocrate. Acelaşi merit l-au avut şi subalternii mei – de la asistent şi până la femeia de serviciu.

La sanatoriu a luat fiinţă şi un cerc de pictură, format din maestrul Mitică Toader, Dr. Ionel Zeană, directorul Costică Popescu şi subsemnatul – cerc cunoscut mai ales în perioada anilor ’73-‚76. Dr. Ionel Zeană, medic primar din 1947, un om minunat, poliglot, cunoştea peste zece limbi, scriitor, poet, cântăreţ de operetă, foarte bine pregătit profesional şi un caracter integru, de la care am învăţat multe. Fost deţinut politic şi el, executase 16 ani de detenţie. Atelierul de pictură era în vila medicilor şi farmaciştilor. Deseori, noaptea, când terminam de pictat, ne vizitam spre a ne spune impresiile, la o cafea şi o ţigară, dându-ne părerea despre tablouri, culoare, adâncime ş.a.

„ – Îţi place, colega, zice domnul doctor Zeană, tabloul meu?” (tabloul reprezenta trei flamingo.)

„ – Bine lucrat, zic eu, dar unul dintre flamingo este cam rahitic!”. Eu lucram la o vază cu flori de câmp – am primit replica imediat, inteligentă şi spirituală:

„ – Dacă dumneata crezi că-i rahitic, am să-i dau „varza” dumitale s-o mănânce şi, eventual, şi celorlalţi, preventiv…”.

Am lucrat la sanatoriu din anul 1968 până în anul 2003, când am fost pensionat.

 

11. Gulagul românesc

 

Comunismul a lăsat pe trupul ţării o tumoră din cauza căreia foarte puţini au supravieţuit.

Peste 160 de închisori, lagăre, colonii şi lagăre de muncă au fost, după 1945, când au luat fiinţă, că nişte adevărate, cumplite, înfricoşătoare boli, întreţinute cu o demenţială ferocitate de o întreagă armată de torţionari, securişti, anchetatori, paznici, gardieni, informatori…

În lupta noastră împotriva comunismului, torturaţi, umiliţi, damnaţi, am umplut cimitirele cu gropi comune fără să facem concesii atunci când a fost vorba de demnitatea noastră. Şi cei care am supravieţuit, avem datoria de le spune tinerilor ce a însemnat comunismul, să avem un capital moral, care sperăm că va fi folosit numai şi numai în beneficiul acestui neam.

În România, comunismul a dăinuit 45 de ani, rezultând un bilanţ înfiorător: peste două milioane de oameni aruncaţi în închisori, în lagăre de exterminare ori deportaţi. Peste 300.000 de deţinuţi ucişi. Poporul român a fost traumatizat moral şi are nevoie mai mult ca oricând de informare corectă şi de cunoaşterea adevărului, de recunoaşterea lui oficială. Trebuie să înlocuim minciuna cu adevărul, mizeria cu bunăstarea, teamă cu libertatea deplină. Să redăm poporului român omenia şi iubirea de aproapele.

Cum e posibil ca, după atâţia ani, încă să nu se vorbească deschis despre cei care au avut curajul să înceapă lupta împotriva comunismului în condiţii de ocupaţie militară sovietică şi să o continue în munţi, în temniţe sau în lagărele morţii, zeci de ani? Este o adevărată crimă morală, pe care o comit continuatorii şi urmașii P.C.R.- ului, deghizaţi sub nume „democratice”.

Oficial, nu s-a considerat necesar să se amintească de sutele de mii de eroi, morţi în lupta pentru libertate, împuşcaţi sau torturaţi (cei mai mulţi murind în chinuri groaznice, inimaginabile) şi nici de cei peste o sută de mii de foşti deţinuţi, care au avut norocul să supravieţuiască.

Nouă nu ni se dau morţii înapoi? Nu avem dreptul să le adunăm osemintele, să le ridicăm monumente, să ne închinăm, să cinstim amintirea lor sau măcar să le aprindem o lumânare?

Cine mai este interesat să oculteze adevărul că lupta anticomunistă a început odată cu instalarea „ciumei roşii” şi n-a încetat pe toată durata ei, 45 de ani? Priviţi-ne ca pe o mărturie vie a unei jumătăţi de veac de istorie, aveţi încredere în noi, căci nimeni nu poate îngenunchea demnitatea unui popor! Crezurile noastre au fost nobile, am luptat pentru pace, demnitate, libertate, onoare, dreptate, acesta este, de fapt, sensul existenţei noastre.

Nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, durerile poporului nostru.

Majoritatea celor care au fost deţinuţi politici şi-a înnobilat sufletele prin „cruce”. Comunismul a fost cea mai peremptorie dovadă a răului fără mărgini la care poate ajunge un sistem lipsit de credinţă în dumnezeu, aceasta trebuie să o ştim toţi, astăzi. Nu vom fi liberi atâta vreme cât nu ne vom elibera lăuntric şi în procesul acesta nu ne pot ajuta decât dumnezeu şi marea cultură. Şi pe una, şi pe alta, comunismul a căutat să le îndepărteze din existenţa noastră, pentru a ne lăsa singuri într-un pustiu materialist, în care viaţa se derula cenuşie, de la o zi la alta. Şi religia dar şi cultura ne învaţă adevăruri profunde, ne spun că omul, chiar dacă este o fiinţă fragilă, care poate fi strivită sub şenilele tancurilor, este asemănător dumnezeului care l-a creat. Fiecare om este o întrupare a spiritului etern, este o parte din veşnicie.

„Să nu ne răzbunaţi!”, spunea în ultimele clipe de viaţă Mircea Vulcănescu… Nu cerem răzbunare, putem să iertăm, trebuie să iertăm, aşa este creştineşte, însă nu avem voie să uităm! Istoria încă nescrisă a acestor nedreptăţi şi suferinţe, petrecute în ultima jumătate de veac, al XX-lea, de robie comunistă, faraonică, trebuie întemeiată pe adevărul pecetluit cu sânge, cu jertfe, cu chinuri şi suferinţe fizice şi morale. Pentru că nu avem voie să uităm nimic din suferinţele acestui neam. Se impune reconsiderarea valorilor noastre spirituale, reaşezarea istoriei în matca ei firească. Nu avem voie să ne uităm adevărata istorie, pe care trebuie să o punem în locul celei contrafăcute a ultimei jumătăţi a veacului. Dar pentru a scrie această istorie adevărată, este nevoie şi de mărturia noastră, de arătarea luptelor şi suferinţelor prin care am trecut pentru crezul românesc şi viitorul acestui neam.

Toate acestea trebuie să apară la lumină, să le aducem la cunoştinţă tinerei generaţii. Să spunem ţării şi umanităţii cutremurătoarele adevăruri, pentru ca aceste nenorociri să nu se mai repete.

 

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,

Nici ochii când în lacrimi ţi-s!

Adevăratele înfrângeri,

Sunt renunţările la vis!

 

Radu Gyr

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.