Social • România de după România

Fiecare acțiune cu valoare civică care are loc în Europa este, de fapt, un vot de blam acordat societății românești. Sutele de mii de oameni de pe străzile Londrei sau ale Parisului (exceptând acțiunile violente) sunt o formă de a pune România între paranteze. Arătând că există un imens abis între noi și lumea civilizată. Acest fapt este rezultatul unui tipar de comportament care se regăsește aproape prin toate colțurile țării. Ideea că tot ce este malign se datorează doar „boierilor” din structurile de conducere, în timp ce „obidiții” de jos sunt personaje angelice este departe de realitățile în care ne zbatem existența. Grămezile ca la rugby pentru a achiziționa uleiul sau pentru a lua porția de agheasmă, vinderea sufletului în schimbul unei găleți electorale, escapismul generalizat (chiar și cel religios), corupția profesionalizată și mediocritatea culturală sunt atribute evidente ce se transpun într-o pecete tradițională. Foametea și sărăcia sunt doar rezultatele unui mod de a fi care ne împinge în manifestări comportamentale demne de lumea a treia!Structurile instituționale, condițiile istorice și ideile religioase au avut un rol decisiv în modelarea unui mental colectiv ce nu prea mai are nimic „pios”. Am construit o societate care nu are o viață comunitară, fiind caracterizați de un individualism pregnant care ne determină să luptăm pentru propria supraviețuire, fără să avem insomnii referitoare la responsabilitatea colectivă. De aceea ne plângem de milă fără să acționăm sau devenim agresivi fără luciditate. Ideea că precaritatea morală este integral efectul perioadei comuniste este nu doar fadă, ci și falsă: totalitarismul cu aberațiile sale n-au făcut decât să agraveze o stare morală care era deja deplorabilă, iar această stare este chiar una dintre explicațiile variantei grotești pe care a ilustrat-o comunismul autohton. Caracterul paradisului moral din vremuri nostalgice este nu doar nejustificat, ci și iluzoriu. Iar pentru a recunoaște aceasta nu este necesară o dezvăluire Wikileaks, ci curajul confruntării cu un adevăr care este evident pentru cei care nu au adoptat tactica camuflării. Această evidență este descrisă în mod magistral și fără menajamente de către Tudor Arghezi:„O părere de rău de mare circulație repetă din gură în gură fraza vremurilor bune. Le mai apucăm noi vreodată? Vremurile bune nu erau ale stărilor morale, care n-au fost niciodată bune, ale unei colegialități oneste, ale prieteniilor solidare, ale unei administrații publice ireproșabile. Aspectul vieții a fost urât la fizic iar cel moral era cel de azi: în privința sufletescului ora îngheață la fix”. (Tudor Arghezi, „Vremuri bune”)Acest fapt nu înseamnă că putem vorbi despre o „fire a românului” imuabilă, înțeleasă ca o barieră eternă, de nedepășit, ci că anumite mentalități au persistat, consolidându-se sau metamorfozându-se fără a dispărea. Generând o absență a variațiilor sufletești și un „îngheț” de natură etică ce imprimă un mecanism comportamental ce ține mai degrabă de faza infantilă a unei societăți decât de aspirațiile sale europene. O societate care s-ar simți mai bine după gratii decât în condiții de libertate…Este o himeră să speri că situația se va putea remedia în condițiile menținerii cauzelor care au modelat comportamentul și atitudinea noastră . Fiind conservate și pentru generațiile care ne vor supraviețui! Cu o populație al cărui gregarism atinge cotele absurdului, cu o clasă politică dominată de instincte primare, și cu o spiritualitate încremenită în forme anacronice speranțele unei regenerări sunt la fel de mari ca și certitudinea ieșirii din criză. Cu toate acestea, există posibilitatea unei „reconversii sufletești” care nu poate fi decât rodul unei conștientizări colective și asumări individuale. Căutând Divinitatea nu pentru izbăvire ci pentru convertire! Cine va avea însă curajul să ne propună și să ne mobilizeze pentru un adevărat proiect de țară??? Care să ne implice pe toți pentru a deveni și noi OAMENI?!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta