Social • România, o ţară de muţi?

Pe eșichierul diplomatic internaţional, România nu a avut niciodată un cuvânt important de spus însă, a avut întotdeauna un cuvânt.

Încă de la construirea României moderne (1859) ţara noastră nu a fost decât o putere de rang mediu sau mic. Cu toate că România a început să aibă un cuvânt internațional doar odată cu independenţa obţinută în urma războiului dintre anii 1877-1878, importante pentru analiza ce va urmă sunt unele evenimente premergătoare acestui episod precum Unirea Principatelor Române de la 1859 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi recunoaşterea internaţională a monarhiei ereditare (1866-1867).

Pe lângă această serie de evenimente istorice vom mai ţine cont de anul 1918 (Marea Unire) şi anul 1968 (refuzul României de a invada Cehoslovacia alături de URSS şi ţările Tratatului de la Varşovia).

Ce au în comun toate aceste date semnificative din istoria României? Ceea ce lipseşte de peste douăzeci de ani României şi în mod particular, diplomaţiei Româneşti: demnitatea naţională, coloana vertebrală! În această direcţie ne luminează academicianul Dan Berindei: „În politică din afară a unui stat există o lege de fier, care nu trebuie încălcată, cea a interesului naţional şi a neîncălcării demnităţii naţionale." Reprezentanţii sisau aleşii noştri au uitat că diplomaţia se face stand drepţi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu.

Exista impresia greşită ca România modernă s-a născut şi s-a consolidat ca stat cu sprijinul şi cu aprobarea diverselor Mari Puteri ce au existat de-a lungul ultimelor secole, însă aceasta impresia este parţial corectă. Este adevărat că în urma unor importante evenimente internaţionale s-au creat situaţii cel puţin favorabile pentru ca ţara noastră să îşi exprime voinţa, însă elementul decisiv în realizarea dezideratelor naţionale a fost mereu ferma hotărâre a conducătorilor noştri de a nu lăsa soarta ţării şi poporului în mâinile altora, care chiar dacă nu ar fi fost rău intenţionaţi (însă de cele mai multe ori au fost) ar fi fost cel puţin tentaţi să obţină avantaje în detrimentul ţării noastre. Cu alte cuvinte, în momentele cruciale ale existenţei României ca stat, Marile Puteri au fost puse de cele mai multe ori în faţa „faptului împlinit". Aşa a acţionat Cuza în 1859, la fel au acţionat liderii conservatori şi cei liberali împreună cu Carol I de Hohenzollern la 1866, aşa a acţionat regele Ferdinand împreună cu clasa politica conducătoare la 1918 şi la fel a acţionat Ceauşescu în 1968, refuzând să trimită trupe în Cehoslovacia.

După ce prin Tratatul de la Paris (30 martie 1856) se stabilea un regim de garanţie colectivă a Marilor Puteri asupra Principatelor Române, fiind menţinută însă şi suzeranitatea otomană, prin Convenţia de la Paris (19 august 1858) se accepta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, cu doi domnitori autohtoni, două guverne şi Adunări diferite. Convenţia a reprezentat o profundă dezamăgire pentru români, care nu vor abandonă ideea unionista, dând dovadă de o deosebită maturitate politică şi punând Puterile garante în faţa unui fapt împlinit. La 5 şi 24 ianuarie 1859 s-a înfăptuit de facto Unirea prin alegerea aceluiaşi Domnitor, Alexandru Ioan Cuza, în Moldova şi, apoi, în Muntenia. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a fost socotită de Puterile garante drept o încălcare gravă a Convenţiei din august 1858. De fapt, românii au încălcat acest act internaţional doar în spiritul, nu şi în litera sa, profitând de lacunele existente, nicăieri în Convenţie nu exista o interdicţie clară referitoarea la posibilitatea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate.

Reacţia Puterilor garante, a diplomaţiei europene, a variat în funcţie de propriile interese în sud-estul Europei. Singurele Puteri europene contrare Unirii şi dublei alegeri a lui Cuza au fost Turcia şi Austria. Imperiul Otoman conştientiza faptul că Unirea celor două provincii româneşti - Moldova şi Muntenia – ar aduce cu sine, mai devreme sau mai târziu, independenţa acestora. Se crea astfel un precedent periculos pentru popoarele creştine aflate încă sub dominaţie otomană. Nu mai puţin alarmată era Austria în ceea ce priveşte eventualitatea constituirii în viitor a unui stat român independent, care să cuprindă şi teritoriile româneşti aflate sub dominaţie habsburgică: Transilvania, Banatul şi Bucovina.

Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern la tronul Principatelor Unite şi, mai ales, promulgarea Constituţiei la 1 iulie 1866, au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene. A fost prima constituţie elaborată fără concurs străin şi fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenţei, făcând abstracţie de suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a celor 7 mari puteri. Cel mai important obiectiv al autorităţilor de la Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii şi implicit a Constituţiei de către Curtea suzerană (Turcia) şi Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc uşoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomaţiei otomane cu intervenţia armată, poziţie susţinută de Austria şi Rusia. Consiliul de Miniştri prezidat de Carol I decide acordarea unui credit de 8 milioane de lei pentru pregătirea de război a armatei, fiind concentrate în acest sens batalioanele de grăniceri şi dorobanţi. În acelaşi timp, într-un Consiliu de război, se discută măsurile militare necesare pentru apărarea Bucureştilor. Însă spre fericire pentru noi, România şi Carol I au reuşit să obţină recunoaştere internaţionala pe cale diplomatică, asta însă datorită determinării conducătorilor noştri de a nu ceda la presiunile internaţionale.

La sfârşitul primei mari conflagraţii, reprezentanţii ţării noastre au mers la Paris pentru a prezenta spre confirmare şi recunoaştere internaţională, în faţa Marilor Puteri a Marii Uniri ce s-a realizat prin actele din 27 martie (Basarabia), 15 noiembrie (Bucovina) şi 1 decembrie 1918 (Transilvania). Delegaţia Româna a fost primită nefavorabil la Paris unde i s-au adus nedreptăţi şi jigniri.

La conferită de Pace, în general, Marile Puteri au sprijinit revendicările naţionale ale României, dar au condiţionat recunoaşterea Unirii, de satisfacerea unor probleme economice, îndeosebi a petrolului şi recunoaşterea clauzelor minorităţilor în Tratatul cu Austria. Delegaţia Româna condusă în prima fază de primul ministru I. I. C. Brătianu, a adoptat o poziţie de intransigentă fata de atitudinea Marilor Puteri, care prin modul cum înţelegeau să rezolve diversele probleme politico-teritoriale, economice, financiare - afectau suveranitatea şi independentă ţarilor mici. Fără politica de rezistenta adoptată de primul-ministru român revendicările noastre naţionale ar fi avut de suferit.

În noaptea de 20/21 august, trupe sovietice şi ale altor patru state membre ale Tratatului de la Varşovia, R.D.G, Polonia, Ungaria şi Bulgaria au invadat Cehoslovacia. România nu numai că nu a participat la această acţiune, dar a condamnat în termeni energici invazia. În ziua de 21 august în fata sediului C.C. al P.C.R., s-a desfăşurat o mare adunare populară - singura din „epoca Ceauşescu" ce şi-a meritat acest calificativ. În cuvântarea rostită cu acest prilej, N. Ceauşescu a condamnat în termeni extrem de energici intervenţia în Cehoslovacia şi a declarat că România era gata să-şi apere cu orice preţ independenta şi suveranitatea naţională. Conducerea româna a hotărât să organizeze apărarea cu arma în mâna a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii statului român. Zeci de mii de tineri au răspuns cu promptitudine la ordinele de mobilizare, iar cei vârstnici s-au înscris în gărzile patriotice. URSS-ul a luat în calcul o nouă invazie a României, drept dovadă că tancurile ruseşti s-au retras de la graniţa României cu RSS Moldoveneasca abia după 4 septembrie.

Atitudinea demnă şi curajoasă a României a generat un val uriaş de simpatie pentru poporul român şi i-a adus lui Ceauşescu momentul de prestigiu maxim pe arena internaţională, ca şi în ţară.

Nicolae Iorga afirmă cu îndreptăţita mândrie: „România are o politică pe care o hotărăşte ea şi numai ea". Episoadele mai sus amintite confirma afirmaţia marelui nostru istoric Nicolae Iorga, iar pe lângă acestea am mai putea adăuga multe altele. Din păcate, în ultimele două decenii, România şi-a pierdut glasul la nivel internaţional, iar pentru aceasta trebuie să mulţumim guvernanţilor post-decembriști care au demonstrat că România poate şi să nu vrea nimic atunci când este condusă de o clasă politica coruptă, laşă şi anti-națională. „Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi" ne îndemna Ion Brătianu, însă aleşii noştri dovedesc că au înţeles să aplice acest sfat în mod invers.

La final dăm din nou cuvântul academicianului Dan Berindei: „România trebuie să-şi recâştige un loc care i se cuvine în concertul statelor. Ea nu trebuie să fie doar o rudă săracă, tolerată şi necontenit admonestată, pe drept şi pe nedrept, fără ca, la rândul ei, să n-aibă un cuvânt de spus. Demnitatea unui stat se revărsa asupra cetăţenilor săi, le conferă umilinţă sau mândrie, le dă tăria de a merge înainte. Să nu uităm regula de fier a demnităţii naţionale!".

"Cine are urechi de auzit să audă"!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta