Social • Vendeta

Viaţa a demonstrat că nici o epocă a istoriei nu a fost ferită de furie şi răzbunare. Mai mult decât atât, sângele scurs în lupte crâncene, iscate din nevoia de dominare, a întinat irevocabil conştiinţa umană. Noi cei de astăzi, urmaşi demni de milă a celor de ieri, purtăm aceleaşi stigmate. Violenţa, ura, criminalitatea de orice fel îşi găsesc în noi creuzetul ideal. Barbaria este la ea acasă în firea oricărui om, oricărui grup, a speciei în general. Paradoxal, după câteva mii de ani de agonie, omul rămâne tot lup pentru om. Binele platonic şi tot ce a urmat antichităţii, cu toate spasmele şi întunericul epocii medievale, cu fantezia renaşterii şi rigorile epocii moderne, este un vag ecou în comparaţie cu întâmplările extraordinare ale contemporaneităţii. Vendeta este cuvântul de trecere. Din acest motiv, răul îşi poate urma în voie lucrarea.

Oricât ar părea de pesimist acest scenariu nu este pură ficţiune. El are la bază o înşiruire nesfârşită de fapte abominabile, în centrul cărora stă marele învins, omul. Cine se poate îndoi de faptul că, omul nu este răstignit între un ieri îndoielnic şi un mâine plină de incertitudini? Poate doar nebunii, dacă nu cumva şi ei fug din calea furiei oarbe a unor fiinţe apărute din tenebrele timpului. Infuzia de negativitate ce ni se administrează zilnic pe diverse canale, ucide în noi picul de umanitate rămas după ce-am fost storşi de tot ce aveam mai bun. Exemplele sunt nenumărate. Ele cuprind întreg spectrul vieţii noastre sociale. Nu pot fi de acord însă cu faptul că, întunericul ne acoperă într-un mod definitiv. Nu pot crede că, prietenia şi dragostea au pierit în acest marasm, în această turbulenţă ce riscă să se transforme oricând într-o furtună fără precedent în istorie. Priviţii totuşi ce se întâmplă în viaţa noastră publică. E trist şi ruşinos.

Despre slăbiciunile noastre

De 20 de ani societatea românească este străbătută de un fior al răzbunării, al revanşei. Nu am reuşit să ne lămurim cei cu noi încă. Am condamnat comunismul, dar cu ce folos?! Am deconspirat securitatea, dar i-am lăsat în libertate pe adevăraţii vinovaţi de ororile întâmplate în lagărele regimului comunist! Ne-am adunat genunchi la gură şi am intrat de-a buşilea în Europa, uimindu-i pe confraţii noştri de la vest de dexteritatea cu care reuşim să fentăm cele mai elementare reguli ale civilizaţiei! Ne-am bălăcărit, ne-am giomăgit, ne-am spart capetele, totul în numele adevărului şi a dreptăţii. Pot înţelege nevoia de puritate a fiinţei umane, dar nu pot accepta impostura. Nu pot crede orbeşte în falşii profeţii ai zilelor noastre, indiferent cum se numesc ei. Cum nu pot spune că tot răul provine de la clasa noastră politică. În fond, nu este aceasta oglinda vie a ceea ce suntem cu toţii?! Pot, în schimb, vorbi despre schimonoselile oamenilor noştri politici. Despre primitivismul lor grobian. Despre slăbiciunile lor ce ne aduc în pragul disperării. Mă uit în jur şi văd cum alte ţări au reuşit să-şi rezolve problemele trecutului. Cum au reuşit să pună bazele unei democraţii autentice, a unei economii de piaţă cu adevărat funcţională. Cum au creat premizele statului de drept, cum au asigurat independenţa justiţiei. Luate prin comparaţie, oricare dintre ţările fostului lagăr socialist ne-a întrecut în tot acest demers al nostru către democraţie. Până şi sub aspect moral am rămas în urmă, chiar dacă ne place nouă să credem că suntem buricul pământului. Ne bălăcărim ca nişte ţaţe, ne aruncăm vorbe grele cu o seninătate imbecilă. Presa românească duduie de fapte de corupţie. De şmenuri făcute cu bani publici. De impostori subtilizaţi în funcţii înalte ale statului. Deontologii de serviciu ţin piept grupărilor mafiote strânse în jurul unor instituţii de bază ale statului. Totul se face la comandă, subversiv, şi ca o ironie a sorţii, se face cu nesimţire. Nu mai departe, aici în judeţul acesta pierdut pe harta ţării, scuipatul a devenit un mod de a fi între unele grupări de bezmetici şi infractori notorii ahtiaţi după putere. Grandomania şi prostia şi-au dat mâna pentru a închide cercul existenţei noastre mărunte de fiinţe supuse trecerii timpului. Totul se mişcă în jurul a două categorii, banii şi gloria. N-am să le pronunţ numele acestor ipochimeni pentru simplu motiv că mi se face greaţă. Au numeroase guri prin care scuipă venin către opinia publică. Sunt sigur însă că aceste trâmbiţe ce sună adunarea vor răguşi cu trecerea timpului. Că li se va subţia glasul până la piţigăiat. Că nu vor mai fi ascultaţi nici măcar de aplaudacii lor. Până atunci să-i lăsăm să se schimonosească, să se scălămbăie ca nişte păpuşi stricate, pentru că ei trăiesc cu un singur scop, răzbunarea. Vor sânge. Vor să împroaşte cu noroi tot ce-a mai rămas neatins de poftele lor hulpave. Vor să atingă paroxismul în privinţa metodelor prin care îşi strivesc adversarii. Şi asta nu e tot.

Alexander SEVERUS

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta