Sport • Apel la revizuire

Nu ştiu de ce, dar în ultima vreme mă tot urmăreşte această paralelă între Pandurii şi Unirea Urziceni. Poate la mijloc este invidia pe care o am atunci când elevii lui Dan Petrescu mai urcă o treaptă spre performanţă în vreme ce “ortacii” lui Condescu se opintesc din răsputeri, an de an, pentru a îndeplini măreţul vis de a salva echipa de la retrogradare.

Când spuneam de invidie, n-aş vrea a se înţelege că victoriile europene ale Urziceniului nu-mi fac pieptul de român să se umfle mândru că, uite, nişte fraţi ai noştri reuşesc să bage spaima-n cei obişnuiţi să nu facă nici o concesie Realului sau Barcelonei. Ceea ce îmi scapă, şi am mai recunoscut-o pe aceste pagini, este faptul cum la unii merge, iar la noi scârţâie.

Să lăsăm Urziceniul să-şi vadă de treabă sperând că, poate, cineva va dori să “fure”ceva din acel proiect şi să aruncăm o privire în propria ogradă, acolo unde Pandurii au demonstrat pentru mulţi dintre noi că s-a ajuns la un capăt de drum. Da, sunt unul dintre cei care cred că această echipă a ajuns în momentul în care doar o reconstrucţie sănătoasă, din temelii, o mai poate salva. În timp, au mai fost ceva încercări de a face acest lucru. A fost acel episod portughez, dar el s-a dovedit a fi doar o sperietoare care a funcţionat şi care, odată înţeleasă ca atare, şi-a pierdut din forţă şi din eficienţă.

“Momentul zero” al Pandurilor?

Cred cu tărie că unii dintre jucători, oricât de dragi ne-ar fi fost odată, oricât de eroi ni s-ar fi arătat în momentele în care jubilam salvându-ne de la retrogradări aproape imposibil de evitat, au ajuns la finalul reprezentaţiei pe scena “Municipal-ului târgujian”. Din păcate am ajuns în punctul în care echipa este împărţită în două. Unii, cei mai mulţi după părerea mea, se înscriu în categoria “mai mult nu pot”, iar lor, este bine ştiut, nici nu poţi să le mai ceri. A doua categorie este formată din puţinii jucători de talent, care nu au arătat tot ceea ce ar putea da, însă se vede clar că “nu mai vor”. Şi ce-ai putea să faci bun dintr-o maree de “nu mai pot” şi “nu mai vreau”? Greu de spus… La fel de greu cum este de înţeles modul în care jucători care se jură că l-au prins pe Dumnezeu de picior, că au acum liniştea mult visată în vestiar, că nimeni nu-i mai biciuieşte verbal sau că acum au antrenamente pe care le fac cu mare plăcere, au uitat că pentru a-şi ţine antrenorul în funcţie trebuie să joace şi fotbal. Cum să-i înţelegi atunci când încerci să distingi în jocul de la Iaşi o urmă de determinare, o umbră de voinţă şi tot ceea ce găseşti e doar delăsare, amatorism şi, să nu ne ferim de cuvinte, bătaie de joc.

N-aş vrea să trecem prea uşor peste capitolul rezervat antrenorilor. Foşti sau actuali. De Cârţu s-a săturat lumea destul de uşor, asta dacă e să ne luăm după huiduielile adresate lui Sorinaccio la ultimele partide de pe teren propriu. Mulţi au răsuflat uşuraţi când fostul atacant al Craiovei Maxima a spus “adio” Pandurilor, dar acum mârâie pe la colţuri cum că Sorinaccio n-ar fi ajuns cu echipa la doar un punct de matineu. La fel de repede sunt şi dintre cei care-l judecă poate prea aspru pe Ciobotariu cerându-i acestuia aproape imposibilul. Nu sunt printre cei care-l văd pe Ciobi în rolul “vinovatului fără vină”. Din contră, mi-e şi mie destul de greu să înţeleg cum de a ajuns să facă acel prim unsprezece cu care, probabil, a gândit că va scoate puncte sub Copou. N-am înţeles nici acea avalanşă “hagi-istică” de atacanţi aruncaţi la Iaşi într-o luptă cu o cauză deja pierdută. Să fi uitat Ciobi că tot el a fost cel care ne-a spus că numărul golurilor marcate nu este direct proporţional cu numărul atacanţilor puşi pe iarbă, ci doar cu cel al jucătorilor cu adevărat decişi să bage mingea-n poartă?

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta