Sport • Încotro aleargă naţionala României?

Oricât de mult ai încerca să eviţi subiectul, un eşec al naţionalei de maniera umilitorului 0-5 cu Serbia nu poate fi sărit aşa cum sare Mutu peste meciurile care nu-i convin. Şi cum săptămâna ce a trecut a fost una agitată şi la nivel politic în România, nu putem remarca şi faptul că guvernul lui Boc şi naţionala au făcut poc! în acelaşi timp.

Recunosc, mă aşteptam la o înfrângere la Serbia şi nu la una la limită, însă, în naivitatea mea, am crezut că avem în echipa naţională jucători care măcar din orgoliu pot împiedica umilinţa. Că n-a fost aşa am văzut cu toţii, iar acum încercăm să ne uităm în urmă pentru a găsi o cale pentru un viitor mai bun decât prezentul.

Dincolo de ratarea calificării, una la care, oarecum sfidător, fostul selecţioner, Victor Piţurcă, ne spunea să ne aşteptăm încă de la tragerea la sorţi, rămâne tristeţea unei campanii care abia în a 25-a oră ne-a dat amara bucurie a unui succes pe teren propriu. Iar dacă Victor Piţurcă spunea pe faţă, că România pleca în lupta pentru calificare cu şansa a treia, revoltător este că după ultima salvă de tun echipa naţională a terminat braţ la braţ cu feroezii, pe locul cinci în grupă, devansaţi şi de modestele echipe ale Austriei şi Lituaniei. Să priveşti doar la paharul lui Mutu şi la golăneala afişată de Adrian Cristea la fiecare convocare şi să spui că de acolo vine acel 0-5 de la Belgrad este o mare greşeală. Că Mutu s-a săturat de naţională, iar că lui Cristea îi este mai dragă viaţa mondenă bătându-şi joc de talentul cu care este înzestrat, este perfect adevărat, dar ca să vedem de ce am ajuns pe locul cinci într-o grupă de calificare trebuie privit mult în spate.

Ritmul în care copiii şi junioriii primesc atenţie în România este unul la nivelul ţărilor africane. Ne mirăm că puştii talentaţi pleacă din România înainte de a face majoratul şi se întorc destul de repede fără a rupe gura târgului pentru că prea de timpuriu au fost nevoiţi să ia drumul străinătăţii. Campionatele de tineret rezerve au fost considerate costisitoare şi desfiinţate în timp ce vreme de 20 de ani buzunarele a zeci de preşedinţi de club sau impresari s-au tot umplut. Cine a vegheat în tot acest răstimp la „bunul mers” al fotbalului românesc? Cel care mai ieri îşi aroga meritele unor calificări venite pe munca unei generaţii la care nu şi-a adus nici cel mai mic aport.

Mă aşteptam ca, după meciul de la Belgrad, trufia „naşului” să fie undeva la nivelul locului ocupat de naţională, însă Mircea Sandu nu ştie şi nici nu vrea să-şi recunoască greşelile. Ştie doar să ne întrebe ironic cine suntem noi să ne dorim atâtea calificări. Dacă aşa consideră un viitor candidat la un nou mandat la şefia federaţiei, mă întreb dacă mai are vreun rost să ne întrebăm în ce urnă valorică vom fi sau să ne bucurăm sau nu dacă vom avea ca adversare în grupă naţionale precum cele ale Andorrei, Maltei, Kazakhstanului, Insulelor Feroe sau San Marino. Pentru că de la Moldova, Liechtenstein, Letonia, Azerbaidjan sau Cipru te poţi aştepta oricând la o surpriză. Asta pentru a nu ne gândi că Grecia, Turcia, Israel, Slovenia, Lituania sau Austria pot oricând să te bată şi acasă şi în deplasare, iar orice echipă ce depăşeşte nivelul celor enumerate va fi deja considerată drept o forţă a fotbalului european.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta