Tag: opinie gorj

Scria un prieten de-al meu, într-unul din ziarele gorjene, că mulţi dintre oamenii de rând au ajuns să fie nostalgici ai vremurilor de sub comunism, când ţara era condusă cu mână forte, când noi ceilalţi aveam aceleaşi aşteptări, vise, şi temeri, când toţi „vibrând” răspundeam ca unul la chemarea „genialului cârmaci”. Poţi să acuzi oare toate acele generaţii că, lucrând împreună, mai întotdeauna cu mijloace rudimentare, au reuşit să realizeze lucruri pe care noi astăzi cu greu ni le imaginam posibile, iar celor născuţi după 1989 li se par deja fantezii bălmăjite când se-mbată babacu’ la o partidă de table cu vecinu’ de scară?

Komenteaza articolul

citeste articolul

Se știe cã singurul teatru care distruge cultura este teatrul de rãzboi.
Iar din om cult și urã nu iese culturã, cu mici excepții, ca scenariul de mai jos...

Într-o țarã situatã geografic undeva, în Europa, iar ca civilizație, în nord-estul Africii (adicã, mai rãsãritã) și, ca timp, cu mulți ani în urmã, la vãleat 2011 s-a pornit o rebeliune-rãbufnire-revoltã-rãscoalã-revoluție, declanșatã de foști militari, deveniți umilitari, în urma masivelor tãieri din pensii, recalculate, culmea, tot la ordin.
Era normal (!?) ca, dupã ce au muncit o viațã, sã aibã pensie de muncitori (sudori, zidari, salahori) și sã regrete (c-așa-s bãtrânețile) formarea pentru viațã și pentru apãrarea țãrii a milioane de tineri, efectuarea de lucrãri agricole, la irigații, îndiguiri, la inundații, ridicarea a mii de blocuri, realizarea Transfãgãrãșanului, canalului Dunãre – Marea Neagrã, asigurarea și siguranța vieții înseși a mai marilor conducãtori ai scumpei noastre.

Komenteaza articolul

citeste articolul

Am văzut la o emisiune de ştiri, nu cu mult timp în urmă, un minireportaj despre un miniîntreprinzător chinez care închiria minilocuinţe – cam de 3 pe 3 metri – pentru minipreţuri de chirie. Înainte de a scrie aceste rânduri, citisem pe un sait de ştiri despre o familie de japonezi care are şi ea o minilocuinţă, de doar 30 de metri pătraţi,  ce poate deveni o adevărată modă în Tokyo. Este, de fapt, un fost garaj, dezvoltat pe verticală. Noroc că respectivii asiatici sunt nişte oameni micuţi şi care au fost educaţi, de mii de ani, să se mulţumească doar cu un bol de orez şi vreo 38-40 de ore de muncă zilnic…

Komenteaza articolul

citeste articolul

Nouă cine ne dă zilele înapoi? Zilele care au trecut în ultimii 20 de ani. Zilele în care am trăit curbe şi generaţii de sacrificiu şi am avut parte de curele ...

Komenteaza articolul

citeste articolul

Tot despre şeful statului scrie şi vorbeşte toată lumea, căci nu l-a pus nimeni să candideze şi să promită că se va trăi bine. La cine s-o fi referit nu s-a aflat încă, de la alegători în niciun caz.

Komenteaza articolul

citeste articolul

Răsfoind colecţia „Gorjeanul” de odinioară, descopăr că jurnalismul  practicat de cronicarii vremii, are, cum se spune, ştaif. Editorialul, tableta şi pamfletul ocupă spaţii tipografice de invidiat. Disecţii la rece, atitudini şi reacţii războinic-patriotice, reflecţii moralizatoare exclud calomnia, injuria sau invectiva. Lipseşte ceea ce prisoseşte azi: concentraţia radioactivă de violenţă. Fără atacuri la persoană, fără derapaje de la o minimă conduită deontologică. Mai totdeauna dozaj de umor, fină ironie şi argumentaţie inteligentă.

Dintre toate speciile jurnalistice, absolut seducătoare este tableta.  Creaţie a lui Tudor Arghezi, exersată cu succes de G. Călinescu, dar şi de Geo Bogza, oferta publicistică de pe prima pagină a „Gorjeanului” anilor ’46-’47 surprinde prin maxima concentrare, prin recesivitate, forţa descriptivă şi dinamism epic. Tableta este, aşa cum se ştie, o specie publicistică de opinie. Miza succesului ei constă în libertatea şi puterea celui care o semnează de a apropia două sau mai multe fapte, de a crea conexiuni, de a mobiliza imaginaţia ambilor actanţi ai comunicării (autorul şi cititorul). Tabletiştii literaturizează un fenomen şi, în acest mod, se situează, prin scriitura lor, la intersecţia dintre jurnalism şi literatură. Grea misiune pentru un cronicar al vremii, dacă aveţi în vedere un alt amănunt: tableta se înrudeşte cu pamfletul.

Komenteaza articolul

citeste articolul

Citesc, recitesc, mă duc, mă întorc, nedumirindu-mă de la prima lectură. Poeziile Hertei Müller mimează inabilitatea în compoziţie, mai exact în transpoziţie, pentru că par... scrise de un copil pentru cei mici. Este vorba de fapt de renaturalizarea limbajului, de reîntoarcerea lui la rostirea originară, incantatorie, de un joc (care aparent refuză cultura) de-a dicţiunea neintenţională.

Acest tip de lirism survine, precum gheizerele, din oglinzile de gheaţă ale unui suprarealism de prelungire, practicat în România de Ion Caraion, Gellu Naum, Cezar Ivănescu, Petre Stoica, A. E. Baconsky, însă, mi se pare mie?, cu mai mult succes.

Komenteaza articolul

citeste articolul

Atunci când Creatorul a rânduit rasa umană pe Pământ, a introdus toată informaţia despre această nouă creaţie într-un lanţ de inteligenţă împletit cu har, pe care mult mai târziu...

Komenteaza articolul

citeste articolul

Mă gândeam, cum ar fi să iei totul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic?! Să nu-ţi mai pese ce spui şi ce faci?! Să-ţi fie, în loc de sictir şi lehamite, o stare de bine! Să treci peste toate necazurile şi greutăţile cu seninătate aproape tâmpă! Păi, cum să fie? Ar fi minunat. Nu ţi-ar mai păsa de grevă şi de consecinţele crizei. Ai fi un om cu adevărat liber. Chiar dacă ţi-ai pierdut locul de muncă, pierzând şi ultima şansă de a-ţi plăti ratele la bancă, nu-i bai, o iei de la capăt. Nu mai contează. Poţi să te ridici la orice vârstă. Să te lupţi cu viaţa, să-i dai culoare şi dulceaţă. Pentru că, ce poţi să mai faci când totul se prăbuşeşte în jurul tău? Când totul este fum şi scrum? Răspunsul e simplu: nimic sau orice!

Komenteaza articolul

citeste articolul

Un banc din 1970 spunea că un japonez declarase unui român că el munceşte zilnic opt ore pentru Japonia şi încă patru ore pentru familia lui. Românul a răspuns că şi el munceşte patru ore pentru familia lui dar pentru Japonia - nici un minut.

Românii s-au străduit 45 de ani ca să dărâme comunismul. În ce priveşte capitalismul, suntem cam la jumătate. Generaţia care iese acum de pe băncile şcolii va desăvârşi această epopeică dărâmare.

Komenteaza articolul

citeste articolul

Mi s-a reproşat, după ceva trecute comentarii, că sunt dur pe nedrept cu instituţiile statului. Şi, mai departe, că noi, presa exagerăm mereu, că umflăm totul, că ne place să înflorim, să facem un caz din orice! Măi, să fie!... Nu eu sunt dur. Lumea din jurul nostru e, din păcate, şmirghel, raşpel, raşchetă. Şi statul, maşină electrică de raşchetat. Parcă s-a spart conducta cu răutate la noi în România de ceva vreme încoace...

Komenteaza articolul

citeste articolul

Guvernul ne-a obşinuit în ultimii 20 de ani cu tot felul de seturi de propuneri care mai de care de năstruşnice. Unele au fost “rezonabile” şi au au avut ca scop îmbunătăţirea calităţii vieţii, precum biscuitele, iaurtul, laptele şi cornul pentru elevi. Au mai fost şi sălile de sport şi alte patinoare. De asemenea, programe precum prima casă, primul credit, consumul de produse autohtone, Rabla, creditul ipotecar, primul ciolan, primul post în administraţie. Chiar şi partidele au copiat modelul guvernamental, iar pesediştii au propus recent primul card de membru de partid care, deocamdată, nu te ajută nici măcar să intri la budă gratuit sau la cimitir.

Komenteaza articolul

citeste articolul

Dar ce, omul de rând e prost, să nu fure şi el ceva, dacă i se iveşte ocazia? Se spune pe după blocuri că în zilele acestea de criză, cu care toţi suntem contemporani, se produce ultimul mare jaf al ţării. Hoardele de politicieni, sindicalişti şi oameni de afaceri prăduitori îşi umplu buzunarele cu ultimele resurse pe care statul le mai deţine. Dar ce mai contează, nu-i aşa, ce distanţă este până în fundul prăpastiei, dacă tot ai fost împins în ea sau, mă rog, ai alunecat. Românii nu au avut niciodată noroc în viaţă. În România până şi ţiganii neaoşi sunt romi şi nu ţigani, cum este denumirea în toată lumea.

Komenteaza articolul

citeste articolul

Nu ştiu de ce, dar îmi vine aşa, un ceva, care mă face să gândesc că subiectele despre care aş vrea să scriu au ceva confuz, de realitatea împuţită. Peste tot un miros pestilenţial, de creier ars, o lehamite generală. Unii zic că vine de la animalele politice, alţii de la stricăciunea din instituţii, sunt unii care preferă să tacă. Cu cât tac mai mult, cu atât mai bine pentru biata noastră societate. M-am săturat de umori aruncate pe străzi în amiaza mare, de leşuri spânzurate pe ziduri sub formă de afiş electoral, m-am săturat de nerozia autorităţilor, de indiferenţa forţelor de ordine, de plânsul statuilor în piaţa mare.

Komenteaza articolul

citeste articolul

Sistemul sanitar din România suferă de o boală fără leac – nepăsarea.  La aceasta ar putea fi adăugată incompetenţa şi relele intenţii ale unora. Ca şi în alte domenii...

Komenteaza articolul

citeste articolul

Când actuala clasă politică a făcut un pas în faţă, cerând să fie prima voce a societăţii, nimeni nu a întrebat-o dacă poate să facă acest lucru în beneficiul mulţimii. Oameni venali şi incompetenţi s-au trecut pe liste de partid, iar mulţimea de melci nătângi i-a votat cu o nonşalanţă inconştientă, care a permis ca doar câteva zeci de mii dintre români să decidă destinul restului de 22 de milioane.

Komenteaza articolul

citeste articolul